Criza care a lovit România în 2009-2010 a redus semnificativ potențialul țării cu privire la atragerea investițiilor străine, creând un context economic mult mai puțin propice din această perspectivă. Pentru a redresa situația, Guvernul României a inițiat în 2013 o serie de măsuri care au încercat să impulsioneze investițiile în economia românească, cristalizat în cadrul Planului de Investiții.

Astfel, agenda economică a fost dominată în perioada recentă de proiecte majore precum explorarea off-shore a hidrocarburilor din Marea Neagră, explorarea gazelor de șist, restructurarea Hidroelectrica, exploatarea aurului și argintului la Roșia Montană și Certej, dezvoltarea infrastructurii de transport (domeniu esențial pentru dezvoltarea întregii economii, inclusiv a întreprinderilor mici și mijlocii, creând bunăstare la nivelul întregii societăți), vizând domeniile strategice identificate de guvern- energie, resurse minerale, agricultură, industrie și infrastructură. De asemenea, autoritățile au avut o activitate încurajatoare cu privire la implementarea programului de privatizări a unor companii strategice cu capital majoritar de stat, agreat cu FMI, incluzând listarea pe bursă a unor portofolii din cadrul Transgaz, Nuclearelectrica, urmând ca acest program să fie continuat prin listarea Romgaz și Hidroelectrica. În plus, statul român este în proces de privatizare strategică a mai multor companii esențiale pentru economia locală, incluzând CFR Marfa, Oltchim și Cuprumin.

Din păcate, contraponderea la aceste eforturi ale autorităților de a a crea un mediu economic competitiv este reprezentată de blocajul înregistrat la nivelul dezbaterii privind acest tip de proiecte de interes național, precum și la nivelul cadrului legislativ. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de modul în care este abordat proiectul de la Roșia Montană, în care disputa, foarte aprinsă, se centrează în jurul unor argumente eminamente raționale, economice, ale susținătorilor proiectului, cărora li se contrapun o serie de argumente prevalent emoționale, centrate pe impactul negativ asupra mediului și lipsa de justețe a soluției financiare negociate de autorități.

Argumentele cu privire la impactul economic al proiectului arată însă, în mod convingător, că acesta prezintă o serie semnificativă de beneficii nete pentru statul român. Astfel, proiectul Roșia Montană ar fi cel mai mare proiect de minerit pentru aur din Europa, România devenind lider în cadrul acestui sector. În același timp, obiecția frecvent vehiculată cu privire la faptul că proiectul ar fi operat de o companie străină nu ține cont de faptul că aproape 70% dintre cele 25 de proiecte majore de minerit aurifer la nivel global sunt operate de companii străine (a doua și a treia mină ca mărime din lume, din SUA, sunt operate de companii canadiene). De asemenea, o altă obiecție, legată de nivelul participației statului român, stabilită la 25% prin proiect, eludează contextul internațional, unde aproape 90% din proiectele majore prezintă participații ale statului cuprinse între 0 și 2%. O singură mină dintre primele 25 la nivel global, situată în Indonezia, prezintă un nivel al participației statului de 25% din proiect.

Din perspectiva protecției mediului, argumentul cu privire la folosirea cianurii și impactul negativ generat de aceasta nu ține cont de faptul că concentrația de cianură în iazul de decantare a sterilelor va fi mai mică decât limitele maxime reglementate prin Directiva Europeană privind gestionarea deşeurilor din industria extractivă (5 ppm față de 10 ppm stabilit prin lege). În altă ordine de idei, cu privire la cantitatea totală de cianuri folosită în cadrul proiectului Roșia Montană, aceasta ar face ca România să devină statul cu cea mai mare cantitate utilizată în Europa, însă trebuie avut în vedere că în acest moment nu există proiecte miniere aurifere de amploare în această regiune. O comparație mai relevantă, cu Africa de Sud, în care principalele proiecte miniere extrag de 3,5 ori mai mult aur decât estimarea făcută pentru Roșia Montană, arată că, atât în termeni absoluți (tone de cianură utilizate), cât și relativi (ppm-părți per milion), proiectul din România utilizează cu 30% mai puține resurse de cianură, fiind mai eficient din acest punct de vedere.

Situația existentă, cazul Roșia Montană fiind ilustrativ în acest sens, ne arată existența unui război de gherilă la nivelul birocrației locale, care conduce la crearea unui blocaj cu privire la dezvoltarea unor proiecte economice integrate, complexe, împiedicând investitorii să dezvolte planurile de afaceri. Un scenariu similar, rațional versus emoțional, se dezvoltă pe subiectul gazelor de șist, explorările dezvoltate în România confruntându-se cu ostilitate la nivel local, în timp ce Statele Unite ale Americii înregistrează o revoluție energetică bazată pe utilizarea gazelor de șist, care transformă economia americană, aceasta fiind proiectată să devină un exportator net de gaze în perioada următoare.
Scurta analiză efectuată, folosind o serie de exemple cu impact atât la nivelul dezbaterii, cât și ca relevanță din punct de vedere al obstacolelor întâlnite, arată că în România investitorii se confruntă cu dificultăți majore la nivelul percepției publice și al relației cu autoritățile locale. Această situație poate compromite o oportunitate economică imensă. Întrebarea care rămâne fără răspuns este cine este interesat pe termen mediu și lung ca România să rămână nedezvoltată, ratând șansa de a deveni un lider pe piața mineritului aurifer în Europa, aceea de a dezvolta o infrastructură competitivă, dar și posibilitatea tangibilă de a atinge independența energetică?

Roberto Musneci,
Senior Partner Serban & Musneci Associates