În programul prezidenţial spunea că pentru el „o prioritate absolută este revenirea TVA la 19%”, că actuala cotă de 24% este o invitaţie la evaziune fiscală, că politica fiscală nu trebuie făcută în jurul bugetului.

Azi îşi trimite consilierul să spună că taxa pe stâlp şi supracciza au fost erori şi nu au avut impactul bugetar scontat.

Atât TVA, cât şi cele două „erori” sunt rezolvate de noul Cod fiscal. Şi atunci ce invocă preşedintele, altfel liberal? Că nu ne permitem, că nu avem, că facem deficite? Dar când ne vom permite şi cum? De şase luni de când există acest nou Cod Fiscal, nu a venit cu nicio idee, nicio propunere, nu a trimis niciun consilier undeva să explice cum ar vedea dânsul politica fiscală, cum şi când şi ce ar reduce. Din contră, partidul pe care l-a condus a votat unanim noul Cod fiscal şi s-a lăudat cu succesul de a coborî TVA la 19%, în loc de 20%, cât propusese Ponta.

În acelaşi timp, nu a arătat o grijă excesivă faţă de deficitul bugetar. Nici când a promulgat alocaţii dublate, nici când s-a mărit salariul minim, nici când s-au dat pensii speciale (a criticat anumite discriminări, dar nu s-a referit la impactul bugetar). Şi cu atât mai puţin când s-a anunţat triplarea salariilor pentru cei dintâi oameni din stat, începând cu domnia sa.

Toată pledoaria în jurul deficitului bugetar, a MTO-ului şi a acordului cu FMI nu este doar necredibilă, dar nici argumentată. Atât în cererea de reexaminare, cât şi în discursul consilierului prezidenţial se arată teama că deficitul nu va fi atins şi că nu există măsuri clare de compensare a golului creat. Însă bugetul pentru 2016 nu există, aşa că, deocamdată, criticii fac doar presupuneri.

Pe de altă parte, este evident că guvernul nu are alte surse miraculoase. Principala măsură ar trebui să fie tăierea cheltuielilor. Dacă şi cum se va tăia din cheltuieli se va vedea în schiţa de buget. Atunci, preşedintele ar putea combate un buget prost făcut.

Până la urmă, deficitul înseamnă venituri minus cheltuieli. O ajustare a cheltuielilor poate duce deficitul în ţintă. Dar şi-ar dori preşedintele să supere administraţia publică aducătoare de voturi în prag de an electoral sau clientela hrănită din contracte cu statul? Risipa banului public este de notorietate, iar acolo ar trebui să fie îngrijorarea. În paranteze, merită amintit că preşedintele Curţii de Conturi spunea, recent, că „din 100 lei bani publici, 40% dispar pe diferite căi”. Şi atunci, ar trebui ca cetăţenii, împovăraţi de taxe, să nu mai poată de grija deficitului? Sau, dimpotrivă, ar trebui să se bucure că plătesc mai puţin şi că din banii lor se fură şi se risipeşte mai puţin? O mai bună administrare a banului public ar trebui să fie soluţia, nu taxe mari pe care cetăţenii se chinuie, în fel şi chip, să le evite. Reise că preşedintele nu crede că actualul sau viitorul guvern ar fi în stare să administreze relaxarea fiscală, renunţând la împărţeala bugetului. În fond, dacă ar creşte cheltueile  în acelaşi ritm cu creşterea economică, tăierile nici nu ar trebui să fie drastice şi nu ar afecta salariile sau pensiile.

În orice caz, declaraţiile sale nu denotă coerenţă, nu indică niciun drum, în afară de bine ştiuta cale a aşa-zisei prudenţe atent întreţinută de creditorii care vor să fie siguri că-şi iau înapoi banii daţi direct sau prin intermediul băncilor. Din păcate, indiferent de motiv, renunţarea la relaxare fiscală va însemna ratarea unui moment prielnic pentru a da economiei un mic avânt. În schimb, este uşor de anticipat că preşedintele va promulga un buget cu cheltuieli aiurite sau noua grila de salarizare bugetară bazată pe un salariu minim decis politic-administrativ, şi nu în funcţie de dinamica salarială din economia reală şi alte decizii care vor aduce voturi.

Probabil că politicianismul şi populismul vor învinge. Din nou!