Clauzele abuzive sunt, de fapt, o invenție legislativă. Iar pentru a ne da seama de asta n-avem nevoie de altceva decât de logica elementară. Fiindcă anumite clauze contractuale ajung să fie declarate abuzive post factum, după ce contractul a fost semnat de ambele părți, respectiv de client și de prestatorul de servicii. Iar logica ne spune că, în măsura în care clientul ar fi considerat, după lectura contractului, că, unele clauze îl pot prejudicia, nu l-ar mai fi semnat, deci respectivele clauze n-ar mai fi intrat în vigoare și n-ar mai fi fost nevoie de legi și procese în justiție ca să fie înlăturate.

La acest argument, apostolii protecției consumatorilor răspund că există un decalaj de cunoaștere specializată între consumatori și firme, iar clienții n-au știut ceea ce semnează, fiind duși în eroare prin reclame mincinoase. (Nimeni nu spune că, de fapt, clienții n-au citit cu atenție contractele, un act de iresponsabilitate față de ei înșiși în primul rând). Ca atare, statul trebuie să intervină post factum să reechilibreze balanța de putere între consumator și prestator și să elimine clauzele abuzive din contracte, inclusiv retroactiv.

Prea ocupat să-și etaleze paternalismul față de bieții consumatori infantilizați, statul încearcă să eludeze că el însuși funcționează în baza unui contract plin de clauze abuzive, așa-numitul "contract social" al lui Rousseau. Contract despre care guvernanții nu contenesc să sugereze că l-am semnat și, deci, suntem legați de clauzele lui. Mă gândesc acum numai la clauza potrivit căreia statului i se cuvine 70% din banii pe care-i câștig lunar. Dacă am fost în stare să semnez ar trebui să mi se interzică orice alegere liberă.

Din păcate, secesiunea – în cazul de față individuală, personală – e interzisă prin lege. Deși tot logica elementară ne spune că cea mai abuzivă clauză posibilă într-un contract e aceea care îți interzice în mod absolut să-l reziliezi, indiferent de circumstanțe.

Tot din păcate, doar scrântiții mai sunt capabili să-și imagineze că așa-numitul contract social trebuie mai întâi citit și abia apoi semnat, în mod voluntar și în deplină cunoștință de cauză. Un astfel de personaj spune că se numește Nicușor Teodorescu, că e din Galați și că statul România nu există de drept, fiindcă lipsește actul de înființare. Devreme ce în spațiul carpato-danubiano-pontic avem, deci, un vid de putere și organizare, el vrea să înființeze statul Dacia, "ca persoană juridică de drept public", cu sediul în București, la Casa Poporului. (https://statuldacia.wordpress.com/)

După ce ne potolim hohotele de râs, n-ar strica să remarcăm că Nicușor e conștient că orice contract, inclusiv cel social, trebuie asumat voluntar și în cunoștință de cauză de părți și citit înaine de a fi semnat: "Pentru exprimarea validă a voinței, ființele care doresc să devină membri ai Statului Dacia sunt invitate să transmită în scris acordul de asociere la înființarea Statului Dacia, conform modelului din anexă, parte integrantă din actul de înființare al Statului Dacia". N-am de gând să devin supus și contribuabil al acestui stat, dar apreciez gentilețea de a mi se fi recunoscut dreptul de a opta.

IONUȚ BĂLAN, 
analist economic