Să fi obosit America și Europa într-atât ducându-și propriile lupte încât au omis să se mai uite către restul lumii? Numărul victimelor din Siria a trecut de 30.000. Câteodată, bilanțul depășește 250 de morți pe zi, flagel care amintește de apogeul insurgențelor din Irak, din anii 2006-2007. Dacă faptele din ultimele luni se vor întinde pe mai mulți ani de acum încolo (și nu este deloc exclus, la cum decurg acum evenimentele), metropolele siriene se vor transforma în praf și pulbere, cu care întregul Orient Mijlociu se va sufoca. 
Pentru a preveni o asemenea catastrofă, NATO trebuie să înceapă să intervină în Siria pe două filiere, strategică și umanitară. Mii de vieți ar putea fi salvate prin îngrădirea forțelor aeriene de care dispune președintele Bashar al-Assad. În paralel, organizarea și instruirea rebelilor ar putea duce la sfârșitul războiului. Odată cu prăbușirea regimului al-Assad, Siria ar avea șansa de a mai spera la pace atât pe plan intern, cât și extern.
Cel mai puternic argument în favoarea intervenției este însuși comportamentul extrem de brutal al lui al-Assad. Încă de la bun început, când a ordonat trupelor să deschidă focul împotriva demonstranților pașnici, a fost adeptul violențelor extreme. O combinație explozivă de inconștiență și disperare l-a făcut să nu se ferească de nicio consecință, apelând după bunul plac la artilerie grea, avioane și elicoptere militare, iar acum la bombe cu dispersie. Amploarea atacurilor asupra civililor din cele mai mari orașe siriene, Damasc și Aleppo, explică bilanțul tot mai mare al victimelor. Or, atâta violență nu poate duce decât la ură, așa că rebelii ripostează din toate puterile.
Apoi a fost rândul vecinilor
Tot președintele este responsabil și de repornirea conflictelor între secte. În speranța de a-și atrage minoritățile de partea sa, i-a descris în repetate rânduri pe rebeli ca pe o mână de teroriști ce sprijină exclusiv majoritatea sunită. Iar monștrii alawiți pe care-i are sub oblăduire au avut grijă să definitiveze această ruptură printr-o serie grotescă de crime și violuri. Din păcate, cu trecerea săptămânilor și lunilor, sectele se dovedesc, toate, o apă și-un pământ. Salafiști cu bărbi până la piept luptă sub stindardul negru al Islamului extremist, iar rebelii provoacă, la rândul lor, atrocități abominabile. Aproape nu se mai poate vorbi de toleranță, la fel cum nimeni nu mai speră că Siria ar putea supraviețui regimului al-Assad ca o națiune normală. Liderul de la Damasc a reușit să destabilizeze întreaga regiune. Bazându-se pe suportul Rusiei și al Iranului, a pus bazele unui război generalizat, în care rebelii sunt sprijiniți de Turcia și de câteva state din Golf. Forțele sale armate nu se tem să agreseze constant Ankara, în timp ce refugiații se înghesuie să treacă granițele siriene. Umbra sa cuprinde și Libanul, prin brațul terorist al Hezbollahului. Tot mai mulți kurzi se alătură naționalismului militant. Iar în Irak, sectele se află la un punct de răscruce: guvernul șiit aprovizionează regimul al-Assad, în timp ce rebelii suniți, aici intrând și o ramură din al-Qaeda, și-au oferit sprijinul oponenților săi. 
Totul stă în mâinile NATO
Așadar, în momentul de față, Siria se află în fața unui război civil sectarian de durată, în care s-au pierdut deja zeci de mii de vieți; totodată, arme chimice și biologice extrem de periculoase rămân nesupravegheate, iar o întreagă regiune de importanță strategică se aseamănă tot mai mult cu o bombă cu ceas. Pentru a preveni o catastrofă și mai mare, restul lumii are datoria (și interesul) de a se implica. Chiar dacă intervenția externă este, după toate calculele, varianta cea mai puțin sângeroasă din cele posibile, să nu fim naivi: va curge mult, foarte mult sânge.
În termeni strict militari, este o misiune fezabilă. NATO poate institui o zonă de interdicție aeriană asupra Siriei. Este posibil ca al-Assad să decidă să-și țină aeronavele la sol doar în urma unei simple amenințări privind lichidarea acestora. Totuși, strategii militari americani pot re­curge la fel de bine direct la distrugerea arsenalului său de apărare aeriană (ar fi mai dificil decât în cazul campaniei de anul trecut din Libia, dar nu imposibil). Îngrijorător este, însă, ce ar urma instituirii zonei de interdicție aeriană.
Chiar dacă obiectivul său este protejarea civililor, finalitatea inter­venției NATO este impreviziblă. Probabil că s-ar transforma rapid într-o manevră de îndepărtare a președintelui. Doar că nimeni nu știe cât timp este în stare al-Assad să se opună forțelor internaționale. În lipsa artileriei aeriene, nu-i va fi ușor să se lupte. Este posibil ca, sesizând eșecul iminent al cauzei sale, propriii ofițeri să întoarcă armele. În caz contrar, vor trece luni bune până când rebelii vor reuși să-l înlăture de la putere. Lumea se va întreba atunci cât de corectă a fost strategia Vestului. Această îndoială este, însă, preferabilă unui război de uzură, care se poate întinde pe ani de zile.
O altă problemă – nimeni nu știe cine ar putea veni în locul său. Deși au promis că vor rămâne uniți, rebelii sunt măcinați de certuri. Există în continuare riscul ca dotarea acestora cu armament avansat să ducă, de fapt, la ridicarea islamiștilor extremiști. Totuși, impunerea embargoului aerian le-ar da timp rebelilor să se organizeze și să se instruiască.
Când vin americanii?
În momentul de față, puțini sunt cei care pot vorbi deschis despre o asemenea intervenție. Pentru că riscurile sunt imense. Dar și pentru că operațiunea ar trebui condusă de SUA, iar Barack Obama, prins în chingile campaniei electorale, a evitat din răsputeri subiectul Siria. Și totuși, America are tot interesul să stabilizeze Orientul Mijlociu și să fie văzută ca apărătoarea unor valori universale. Nu în ultimul rând, să priveze Iranul de un aliat regional important. Chiar în timpul redactării acestui articol, președintele american ar trebui să construiască o strategie coerentă privind intervenția SUA (chiar dacă aceasta ar urma să fie dusă la bun sfârșit de Mitt Romney).
Este puțin probabil ca Occidentul să primească sprijinul Consiliului de Securitate al ONU – Rusia este acolo să i se pună de-a curmezișul. Totuși, o coaliție condusă de americani ar putea invoca responsabilitatea comunității internaționale în fața a milioane de cetățeni ce trebuie apărați de abuzurile propriilor guverne printr-un vot în cadrul Adunării Generale a ONU, ceea ce i-ar conferi dacă nu o autorizație legală, măcar una diplomatică. Mai importantă ar fi obținerea aprobării, fie ea și doar tacite, din partea statelor arabe, și mai ales a președintelui egiptean Mohamed Morsi, care, deși a făcut un apel către înlăturarea lui Bashar al-Assad, nu este convins că este nevoie de o intervenție externă.
Majoritatea arabilor nu-i au la inimă nici pe liderul sirian, nici pe ruși. Așa că, atâta timp cât Vestul nu va intra cu trupe terestre (și nu o va face), cetățenii nu vor fi deloc greu de convins.
Nimeni nu spune că o operațiune atât de riscantă trebuie decisă peste noapte. În același timp, este absurd ca stabilitatea din Orientul Mijlociu și, mai important, nenumărate vieți inocente să depindă de încăpățânarea Moscovei. Pe măsură ce conflictul se prelungește, presiunea asupra Vestului va crește, așa cum s-a întâmplat acum 15 ani în Kosovo.
O intervenție mai rapidă înseamnă salvarea câtorva mii de oameni, dar și păstrarea speranței că Siria poate redeveni, la un moment dat, un stat care să-și protejeze cetățenii, nu să-i masacreze.