Desigur, demersurile organelor fiscale sunt justificate în baza celebrului deja art.11 Cod fiscal, ale cărui limite de interpretabilitate – din păcate, extrem de largi și evazive – pot da naștere însă unor interpretări discreționare și subiective din partea fiscului, în legătura cu substanța economică a tranzacțiilor. Referitor la procedura de recalificare, aceasta vizează posibilitatea practică de recalificare din activitate independentă în activitate dependentă (iar aici am în vedere, în principal, prestările de servicii efectuate de o PFA, în baza oricăruia din cele patru criterii prevăzute la art.7 pct.2.1. cod fiscal) sau de recalificare a unor cheltuieli efectuate de firmă ca și distribuire de dividende sau avantaje salariale în natură acordate propriilor angajați. Asta în funcție de cine se apreciază ca fiind beneficiarul de facto al unor cheltuieli care – în accepțiunea fiscului – nu au legătură cu activitatea economică derulată de societatea comercială.

Vânzarea unor mijloace fixe ale firmei

O primă situație la care aș dori să mă refer este aceea a vânzării unor mijloace fixe (de regulă, autoturisme), după o anumită perioadă de timp de utilizare, către asociați/acționari sau către salariați. Aici intervine o abordare eronată din partea firmelor, conform căreia fie pot vinde mijloacele fixe respective la orice valoare (dacă acestea sunt integral amortizate), fie le vând la valoarea rămasă neamortizată. În opinia mea, complet greșit, deoarece gradul în care mijloacele fixe sunt sau nu amortizate nu are nicio relevanță fiscală (conform art.24 alin.(15) Cod fiscal și ale pct.3 din Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr.2/2004), relevantă din perspectiva implicațiilor fiscale fiind valoarea la care se vând aceste mijloace fixe (conform art.11 cod fiscal). Pe cale de consecință, se impune întocmirea de înscrisuri justificative care să ateste că valoarea de vânzare este în fapt valoarea reală de piață; în aceste condiții, chiar și diferența dintre valoarea rămasă neamortizată (mai mare) și valoarea de vânzare (mai mică) este o cheltuială deductibilă, deoarece este efectuată în scopul obținerii de venituri impozabile (ca urmare a operațiunii de vânzare). În caz contrar, diferența dintre valoarea de piață (apreciată de organul fiscal ca fiind mai mare) și cea scriptică de vânzare (mai mică) poate fi asimilată ca și dividend (în baza art.7 pct.12 cod fiscal) sau ca și avantaj salarial în natură (în baza art. 55 alin. (3) lit. b) cod fiscal și a pct.69 din Normele metodologice de aplicare), după cum cel care le achiziționează are calitatea de asociat / acționar sau salariat. Concluzia e una simplă: în momentul vânzării de mijloace fixe, trebuie să justificați că vânzarea acestora s-a efectuat la valoarea lor reală de piață, prin prezentarea unor înscrisuri care au forță probantă în acest sens (spre exemplu, rapoarte de evaluare, corespondență pe mail cu alți potențiali clienți etc.).

Mesele festive și evenimentele gen team building

O altă situație, frecvent întâlnită în practică, se referă la mesele festive acordate salariaților la sfârșit de an (așa-numita închidere de an). În baza acelorași texte de lege invocate anterior, dacă petrecerea a fost organizată exclusiv pentru salariați, există riscul fiscal al recalificării sumelor alocate pentru fiecare salariat (cu ocazia acestui eveniment) ca și avantaje salariale în natură, fiind impozitate în consecință, inclusiv la nivelul contribuațiilor sociale obligatorii. Mai mult chiar – în baza art.128 alin.(4) lit.b cod fiscal – dacă societatea a dedus TVA la achiziție, are obligația de a colecta în contrapartidă TVA aferentă serviciilor tip masă la restaurant acordate gratuit salariaților. Situația se modifică însă total, la nivelul deductibilităților fiscale, dacă se poate justifica prin înscrisuri aferente faptul că petrecerea respectivă a avut scopul economic de promovare a imaginii firmei, a produselor și/sau serviciilor oferite – fapt care însă ar presupune și participarea partenerilor de afaceri, actuali sau potențiali, alături de angajații firmei – cu o consecință directă în vederea stimulării activității comerciale. În baza aceluiași raționament se înscrie și organizarea de team buiding-uri sau închirierea unui apartament pentru un salariat care are domiciliu în altă localitate. Pot însă să renunț să mă distrez în team building-uri, dar să fac – în aceleași locații – cursuri/seminarii de pregătire și perfecționare profesională a propriilor angajați, ca să fie mai performanți și să crească cifra de afaceri a firmei și profitul acesteia. Cum, la fel de bine, pot să folosesc apartamentul pe care vroiam să-l închiriez salariatului meu ca și punct de lucru declarat al societății, în scopul derulării unor întâlniri de afaceri, cu caracter de permananță și continuitate.

Desigur, exemplele sunt multe și pot continua. Ceea ce este trist este faptul că, în legislația fiscală, forma bate fondul, iar o hârtie la vremea ei face mai mult decât o serie de justificări ulterioare (de cele mai multe ori, chiar rezonabile și credibile) în fața organelor de inspecție fiscală…

DRAGOȘ PĂTROI, managing partner al
firmei de consultanță DRP TAX WIZARDS,
cadru universitar asociat ASE