În urmă cu câteva zile, o dublă crimă a şocat toată România. Două persoane au fost ucise, iar cazul a avut ecou în toată ţara. Orbila faptă s-a întâmplat în Oneşti.

Dezvăluiri despre cazul din Oneşti

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi psihiatri din România, Gabriel Diaconu, vine cu dezvăluiri despre oribilele fapte petrecute la Oneşti.

Acesta loveşte crunt statul român pe care-l consideră, de asemenea, responsabil pentru ce s-a întâmplat acolo.

” Reflecții pe marginea unei povești din Estul sălbatic

Am citit cât am putut despre luarea de ostatici de la Onești, încheiată prin omorul a doi oameni nevinovați. Făptașul, Gheorghe Moroșan, a fost rănit de forțele de ordine, iar în cele din urmă reținut. Soția lui, Aurelea (sic!) Moroșan, a fost și ea reținută. Cei doi au două fete, una plecată în Germania.

Mai mulți colegi de ai mei au emis deja opinii privind starea psihologică a făptașului, opinii mai mult sau mai puțin structurate profesional. Nu sunt de acord cu majoritatea dintre ele.

Am să fac o scurtă recapitulare a evenimentelor, așa cum le-am putut recupera din presa românească. Nu pretind că sunt nici corecte, nici complete.

Gheorghe Moroșan este născut în 1952. A fost lăcătuș mecanic în perioada dinainte de Revoluție. În 1987, la 35 de ani, bărbat căsătorit și cu copil mic, este condamnat prima dată pentru furt, la 3.6 ani de închisoare cu executare.

După care, la scurt timp după eliberare, în 1991, este condamnat din nou, tot pentru furt, de această dată la 1.6 ani cu executare.

Dezvăluiri despre principalul suspect

Numai bine ce iese din închisoare că soția lui, Aurelea, este prinsă într-o afacere de delapidare/ furt la firma unde lucra, ceva cu combustibil. Este totuși găsită nevinovată, și reîncadrată în muncă. Astfel arăta Onești, imediat după Revoluție.

Vreme de aproape 8 ani lucrurile merg tăcut înainte, doar că în 2002 din Chimcomplex dispar aproape 8 tone de titan, un metal neferos destul de prețios. Evaluarea pagubei – la vremea respectivă – este undeva la peste 1 milion de dolari. De pagubă e făcută vinovată Aurelea, care se ocupa de gestiunea magaziei unde erau depozitate materialele.

De aici începe o întreagă odisee a judecării, concluzionată cu o impunere executorie asupra casei soților Moroșan, făptuită de abia în 2010. Moroșan pretinde, inclusiv recent, la momentul faptei de luare de ostatici/ apoi omor, că nu a avut acces la decizia/ hotărârea judecătorească de execuție.

Tot Moroșan pretinde că evacuarea silită a fost făcută abuziv, cu uz de forță, în 2010. El era plecat la muncă în Italia , unde a executat și 28 de zile de închisoare pentru conducere sub influența alcoolului. Dar cineva i-a scos nevasta, și fata, în stradă. Este un moment de răscruce.

Fapt este că familia se mută în Bogdănești, Bacău, și viața merge din nou tăcut, înainte. Făptașul pretinde că a căutat toate căile de a obține dreptate, și în mesajul lui (care originează și circulă în mediul online din 2016, când îi scrie lui Sabin Gherman) enumeră o listă de oameni din Onești care ar fi contribuit la mușamalizarea furtului de titan. Soția sa, drept urmare, a fost un Acar Păun într-o afacere mult mai mare și murdară.
E

ste corect să observi, la acest moment, că nu e ușor să furi niște tone de titan. Nu e ca și cum pleci cu ele într-o traistă. Reportajele vremii surprind, hazliu, că a avut loc un incident unde niște intruși au fost puși pe fugă, într-o noapte, când cărau ventile de inox cu căruța din aceeași magazie. E implauzibil că poți să muți tone de metal cu căruța.

În ziarul Ziua, câțiva ani mai târziu de la săvârșirea faptelor de la Chimcomplex, mai exact septembrie 2005, un articol despre mafia Rafo/ și încrengăturile Vrânceanu/ Iacubov/ Tender menționează vânzarea cantității substituite de la Chimcomplex (cu aceeeași aproximare a cantității) de la combinat unui cetățean arab, spre vânzare ilegală în Orientul Mijlociu. Nimic spectaculos. Nimic groaznic.

De ce încep lucrurile în 2016?

Și de ce se încheie, dramatic, în 2021?

Ce avea în plan principalul suspect?

Gheorghe Moroșan a avut un plan. Voia bani. Suma cerută apare într-un articol de presă: 300.000 de Euro. Mai voia și o cameră video, probabil să-și redifuzeze manifestul din 2018, înregistrat aproape cuvânt cu cuvânt după cel din 2016. Și a plănuit – șansele sunt – escrocheria cu soția lui.

Într-o luare de ostatici crima este o complicație generată de panică, nerăbdare și sentimentul iminent al eșecului. Furia făptașului e dublată de luciditatea că, odată planul eșuat, va fi judecat pentru privare de libertate. Drept urmare este rezonabil să propui că omorul NU fusese plănuit.

Argument în favoare, aici, este și că Moroșan a sunat la 112, spre ora prânzului, să anunțe ce urmează să facă. Nu a sunat la poliție, nu a sunat la procuratură. A sunat la 112. E un detaliu important.

Ce s-a întâmplat după aceea e o serie rușinoasă de decizii la fața locului. Un alt articol menționează că, la ore (!) după începerea discuțiilor (nu le poți spune negocieri), Poliția reușise să obțină a) o copie a hotărârii judecătorești care îl interesa pe Moroșan, b) o cameră video respectiv c) suma de 300 de mii de Euro.

Scopul primordial, în orice luare de ostatici, mai ales când ai un agresor înarmat, este stabilirea unui raport de încredere cu o persoană formată profesional. În speță un negociator profesionist.

Aflăm, cu această ocazie, că nu avem negociatori profesioniști la îndemână în Onești, Bacău. De la un oraș, la celălalt, sunt vreo 50+ kilometri, sau o oră cu mașina. Până s-au organizat polițiștii locali, până să aplice procedurile, trecuse timp prețios. Și în luarea de ostatici, ca și în alte crize, timpul este o mare comoditate. Ai niște ceasuri de aur.

Poliția știa că soția lui Moroșan este în imobil. Poliția, mai mult, avea reperele vecinilor astfel încât să le poată folosi într-un plan de negociere.

Poate cel mai important, agresorul avea niște cerințe clare. Sunt situații limită în care negociatorul – prin instructajul lui – caută să stabilească raport la început tocmai spre canalul de-a obține niște cerințe pe care să le poată îndeplini agresorului

a) pentru a fonda încredere,

b) ca să de-escaladeze potențialul de violență respectiv c) ca să câștige timp pentru forțele de intervenție.

Aici lucrurile erau deja rânduite. Moroșan nu era un criminal. Moroșan era un om – ai putea să propui la limită – cu un delir de prejudiciu/ persecuție. Spun ”delir” pentru că o nedreptate veche de aproape 20 de ani era la fel de vie pentru el ca la momentul săvârșirii.

E vorba de acuzarea soției, care a început lanțul bizar de evenimente. Scopul lui a fost de la început expunerea publică. De aceea a sunat la 112. Știa că la astfel de întâmplări vine presa.

Voia să-și recitească ”manifestul” din 2016, să-l filmeze, să îl vadă la știri. Mai mult, voia să-și întemeieze acuzațiile cu singura piesă de puzzle care îi lipsea, în speță ”hotărârea judecătorească”. Cât despre cei 300 de mii de Euro, banii aproximau prejudiciul mental calculat de făptaș, o sumă abstractă a suferințelor lui.

Și totuși Moroșan a adus un cuțit cu el. Deși amenințase, talionic, că acolo unde poliția pusese arma la tâmplă fiicei lui, și el își va face dreptate cu arma. Nu armă de foc, cât armă albă, aici. În astfel de spețe, totuși, răpitorii se ”înarmează” cu instrumente de descurajare a ostaticului, nu neapărat unele la care să se priceapă, și nu neapărat unele pe care să le mânuiască suficient cât să cauzeze leziuni specifice sau să administreze durere ori suferință.

Au spus colegii mei că omul era o ”bombă cu ceas”. E o expresie frumoasă dar inexactă. Majoritatea oamenilor care pun în practică planuri malefice (escrocare, șantaj, luare de ostatici etc) au în biografia recentă stressori. Ce stressori avea Moroșan? Cel mai la îndemână este cel financiar, după care cel interpersonal.

Între epistolele lui sunt spații mari, și sugerează că are ”cicluri” în care, sub influența unor factori de viață, sau psiho-emoționali, pică în ”vechea poveste” în care își accelerează gândirea paranoică și sentimentul de persecuție. Firea lui este oricum rigidă, nu-l scoți din ale lui.

Dar istoricul lui infracțional este mixt, cu o fază în tinerețe de relativă organizare la nivelul micii violențe (furt calificat), după care un incident la începutul anilor 2000 (vătămare), după care conducerea sub influență (2010). Te uiți mai degrabă la un nostalgic nedreptățit, decât la un mare agresor.

Omorul, fie și cel în contextul premeditării, nu este neapărat premeditat în sensul fantasmei de homicid. Mai degrabă aici ai de a face cu o faptă impulsivă, de descărcare a frustrării unei persoane teribil de ambalate de faptul că e – din nou – batjocorită de poliție.

Timpii narativi se contopesc, omul intră în tunelul emoțional în care se simte el agresat psihic, și se răzbună pe persecutorul lui. Aici cele două victime.

De ce amândouă? Nu cred că le mai vedea distinct. Dacă era unul ar fi înjunghiat unul. Dacă erau trei ar fi înjunghiat trei. Practic Moroșan și-a ”descărcat” frustrarea pe personajul colectiv.

Câteva lucruri se vor întâmpla în perioada următoare:

1. Va fi supus unei expertize medico-legale psihiatrice. Care expertiză va constata, probabil, prezența unei psihopatologii anterioare a personalității. Și, elementele disponibile public o spun – va fi găsit ”compus mentis”, adică având discernământ la momentul săvârșirii faptei.

2. Va căpăta, ce ironie, o platformă să își spună povestea, atât el cât și soția lui, momentan acuzată de complicitate. E o dramă anonimă, banală a României marilor bandiți, unde omul mic nu confirmă proverbul cu carul și buturuga.

3. Deși n-are legătura cu fapta, merită amintit că pentru construirea unui avion Boeing 737 e nevoie de 18 tone de titaniu. Drept urmare 8 tone de bare de titaniu furate sunt cam o jumătate de Boeing. Nu e de colo.

4. Culpa aparține făptașului, responsabilitatea morală aparține sistemului. Doi oameni nevinovați nu-și vor continua aventura vieții pentru că Moroșan a ales dreptatea primitivă (ochi pentru ochi/ dintre pentru dinte), iar autoritățile de la Onești s-au purtat, ei bine, ca la Onești.

În loc de epilog, merită să observ că mai avem mult până departe cât privește psihologia criminologică. Îmi pare profund inadecvat ca tu, profesionist umanist, să consideri că soluția ”chirurgicală” era lichidarea lui Moroșan, pentru salvarea victimelor.

Orice profiler adevărat, orice negociator format îți va spune că într-o luare de ostatici ORICE victimă omenească este, de fapt, eșecul negocierii. O statistică a succesului, aici, înseamnă păstrarea tuturor celor implicați în viață, atât agresor cât și victimă.

De multe ori aflăm despre cei care se angajează în astfel de fapte că au propria lor poveste. Care oferă context, nu scuză, comportamentului lor. Dar care cu siguranță nu merită pedeapsa cu moartea fără judecată. Moroșan și-a ”făcut” dreptate primitiv. Pe de altă parte justiția trebuie să fie mai bună decât Moroșan.

Statul ar fi trebuit să-l protejeze inclusiv pe el, de el însuși, prin instrumente care să-i ofere, în al 13-lea ceas, o scară înapoi pe pământ.

#medicinromania „, a scris Diaconu pe o reţea de socializare.