Aceasta este întrebarea de căpătâi ce macină neîntrerupt discursurile avocatului Marian Nazat, cel care l-a apărat pe fostul lider PSD în procesul încheiat cu trimiterea acestuia în pușcărie. Dar să deslușim, mai bine, desfășurarea ostilităților din sala de judecată:

„Înainte de a răspunde la argumentele instanței de fond (în opinia majoritară), vom face câteva precizări cu privire la desfășurarea  urmăririi  penale.

Așa cum rezultă din  pag.5-16 din rechizitoriu, prima sesizare din oficiu s-a înregistrat la 10.10.2012, sub nr.327/P/2012, pentru ca apoi organele de urmărire penală să fie sesizate și la datele de 12.12.2013, 07.03.2014, 13.03.2015, 04.06.2014 și 04.08.2014, toate plângerile privind-o pe AF.

 În niciuna dintre aceste sesizări nu s-a făcut referire la inculpatul DNL, extinderea urmăririi penale față de acesta având loc prin ordonanța din 01.04.2016, pentru ca rechizitoriul să fie emis la 15.07.2016.

Deși sesizările făceau referire la o multitudine de fapte penale presupus săvârșite de AF, prin pct. III, paragraful 3 din dispozitivul rechizitoriului (pag.209), s-a dispus disjungerea cauzei și continuarea efectuării  urmăririi penale într-un alt dosar, potrivit sesizărilor  (punctele I.1.1 -I.1.5 din rechizitoriu), sub aspectul infracțiunii prev. de art.132 din Legea nr.78/2000, rap. la art.297 Cp.

Deși urmărirea penală  s-a efectuat  față de AF timp de 4 ani, în mod surprinzător, organele de urmărire penală nu au finalizat cercetările în ceea ce o privește.

            Mai mult, din 15.07.2016 – data dispunerii  disjungerii – și până în prezent, față de AF nu s-a pronunțat nicio soluție, ceea ce explică interesul acesteia de a face declarații care să-l acuze pe inculpatul DNL. Or, este evident interesul acesteia de a obține o soluție de netrimitere în judecată în dosarul disjuns, declarațiile sale fiind supuse manipulării. O astfel de presupunere este cu atât mai rezonabilă cu cât susținerile sale, contradictorii de la o declarație la alta, au fost confirmate vag de un singur martor, DJ.

 

*

 

Pe de altă parte, instanța de fond (în opinia majoritară) nu a oferit o explicație logico-juridică pentru  incoerența acuzației.

Potrivit rechizitoriului, presupusa activitate de instigare s-ar fi desfășurat în perioada 07.07.2006 -18.12.2012, deși inculpatele BA și SAN au fost angajatele DGASPC în perioadele:

– 20.07.2005 – 31.12.2013 (prima) și

– 22.05.2006 – 06.12.2000 (a doua).

Din cele prezentate mai sus, rezultă că inculpata BA s-a angajat la DGASPC înainte cu un an de presupusa activitate de instigare a inculpatului DNL, contractul acesteia încetând după  un an de la momentul  în care ultimul n-a mai ocupat funcția de președinte al Consiliului Județean Teleorman. Prin urmare, în intervalele de timp cuprinse între 20.07.2005 și 07.07.2006, respectiv, 18.12.2012 și 31.12.2013, în care inculpata BA și-a desfășurat activitatea în aceleași condiții ca și după 07.07.2006 sau după 18.12.2012, acuzarea nu a precizat cine a instigat conducerea DGASPC pentru ca angajata sa să-și desfășoare activitatea la sediul PSD Teleorman.

            În același sens, invocăm și în cazul inculpatei SAN  intervalul de timp cuprins între 22.05 și 07.07.2006, ceea ce demonstrează lipsa de rigurozitate a acuzației.

            Incoerența la care ne-am referit mai sus  a fost  ignorată  de către instanța de fond (în opinia majoritară), care nu a oferit o explicație referitoare la persoana/ persoanele care a/au decis ca inculpatele BA și SAN, angajate ale DGASPC, să-și desfășoare activitatea în altă parte decât la  locul de muncă unde erau salarizate.

            O astfel de incoerență face ca acuzația să fie inconsistentă și lipsită de logică juridică, soluția neputând fi decât achitarea inculpatului DNL.

            Nu în ultimul rând, din prezentarea acuzației în ordonanța  din 03.06.2016 rezultă, așa cum am arătat deja, că „decizia ca cele două suspecte să nu își desfășoare activitatea în fapt la nivelul DGASPC Teleorman, a fost luată încă din momentul angajării acestora”.

            Or,  nici procurorul  (în rechizitoriu)  și nici instanța (în opinia majoritară) nu au clarificat această împrejurare: cine pe  cine a instigat la  momentul angajării  celor două inculpate pentru ca acestea să-și  desfășoare activitatea la sediul  PSD Teleorman, iar  nu la DGASPC?  Căci la momentul  angajării celor două, inculpata AF nu era directorul DGASPC.

 

*

 

Pe de altă parte, este important de subliniat că inculpatul DNL  nu a  fost trimis în judecată pentru  instigare la infracțiunea  continuă de fals intelectual. În acest sens, prin ordonanța procurorului din 03.06.2016, s-a dispus schimbarea încadrării juridice din cele două infracțiuni continuate de instigare în cele simple preluate și în rechizitoriu.

În motivarea  acestei măsuri, procurorul a precizat în ordonanță că „din probele administrate in cauză rezultă că, deși suspectele  BA și SAN nu s-au prezentat la serviciu o perioadă mare de timp (in perioada 20.07.2005 – 31.12.2013), datorită modului cum a fost concepută activitatea infracțională aceasta a avut caracter unic.

            Astfel, decizia ca cele două suspecte să nu își desfășoare activitatea in fapt la nivelul DGASPC Teleorman, a fost luată incă din momentul angajării acestora, fiind menținută  pe intreaga perioadă cât cele două suspecte și-au desfășurat activitatea la sediul organizației județene PSD Teleorman, scopul final fiind ca acestea să fie remunerate de către DGASPC Teleorman dar pentru activitatea desfășurată la sediul organizației  județene PSD.

            Ca atare, prin intreaga activitate infracțională reținută in cauză s-a urmărit realizarea acestui scop unic, chiar dacă au fost intocmite in mod nereal mai multe acte care să ateste prezența celor două suspecte la locul de muncă și nu au fost intreprinse demersuri de sancționare a acestora (subl.n.)”.

Din această perspectivă, vă solicităm să constatați că în cauză presupusa instigare nu putea avea loc decât înainte de întocmirea  primului înscris pretins falsificat de către inculpata AF.

De altfel, și în descrierea faptei, procurorul a  menționat că în perioada  07.07.2006 – 18.12.2012 inculpatul DNL ar fi determinat-o pe inculpata AF să opereze în carnetul de muncă al celor două coinculpate date necorespunzătoare cu privire la vechimea în muncă a acestora.

Cum nu se face nicio mențiune cu privire la aceste înscrisuri, singurul indiciu rămâne enumerarea înscrisurilor pretins falsificate a căror desființare se solicită la pag.201-203 din rechizitoriu. Or, primul act este cel din anul 2006, și anume fișa de evaluare  a performanțelor profesionale a inculpatei SAN (vol.23, fila 408-409), însă înscrisul respectiv nu face parte din documentele care atestă vechimea în muncă. Astfel de documente sunt cărțile de muncă și din această  perspectivă interesează dispoziția nr. 567 din 09.07.2009 (vol.6, fila 475) în cazul inculpatei BA.

În consecință, presupusa instigare nu putea avea loc decât  până la această dată – 09.07.2009 -, așa încât, în temeiul art. 122 lit.d,  rap. la art.124 VCp, termenul de prescripție specială, de 7 ani și 6 luni, s-a împlinit la 19.01.2017.

Dar în rechizitoriu se arată că presupusa activitate de instigare a inculpatei  AF de către inculpatul DNL s-ar fi exercitat înainte de 07.07.2006, așa încât de la această dată ar trebui calculat termenul de prescripție  specială, acesta împlinindu-se la 07.01.2014.

 

*

 

Analizând conținutul sentinței (în opinia majoritară), apărarea constată că  soluția condamnării inculpatului DNL are la bază nu probe certe, ci speculații și probabilități. Or, potrivit jurisprudenței CEDO, condamnarea trebuie să se bazeze pe elemente de fapt ce nu pot fi contrazise (hotărârile Trofirov c. Rusia, Luca c. Italia, Vidal Vidal c. Belgia). Mai mult, în jurisprudența internă s-a statuat că „în lipsa unor probe  directe, o condamnare nu poate fi  pronunțată” (a se vedea sentința nr. 507 din 25.09.2017 a ÎCCJ, Secția penală). În același sens, Înalta Curte a precizat că  „o hotarare de condamnare nu se poate pronunta, insa, pe baza unor probabilitati sau speculatii, ci pe certitudinea dobândita pe baza de probe decisive, in masura sa reflecte realitatea obiectiva si sa conduca la stabilirea adevărului judiciar, conditie care in cauza de fata nu este indeplinita” (sentința penală nr.1055 din 29.11.2016, pronunțată în dosarul nr. 2820/1/2014).

Dar relevantă pentru speța de față este sentința penală nr.460/15.05.2014 a aceleiași Curți, Secția penală, definitivă prin decizia penală nr.81/22.06.2015 (publicată, www.scj.ro) a Completului de 5 judecători, care a menținut-o, achitarea fiind dispusă  în temeiul art.16 alin. 1 lit.c Cpp, tocmai pe motiv că „se solicită condamnarea inculpaților pe coroborarea unor probe indirecte, care au caracterul unor indicii, în opinia instanței, insuficiente să conducă, în mod cert, la stabilirea vinovăției acestora. Or, spre deosebire de probele directe – care  sunt apte prin ele însele, dată fiind legătura directă a acestora cu existența infracțiunii și vinovăția inculpatului, să conducă la o soluție certă în cauză, probațiunea prin probe indirecte este mult mai complexă, fiind necesară strângerea unui ansamblu de probe indirecte legate între ele, astfel încât versiunea pe care o confirmă să excludă orice altă versiune cu privire la fapta ce face obiectul acuzării”.

Din perspectiva  acestei jurisprudențe, în cuprinsul sentinței, în opinia majoritară, regăsim de două ori o întrebare retorică în măsură să dovedească tocmai nevinovăția inculpatului DNL.

În acest sens, la pag.326 se menționează: Or, dacă inculpata a susţinut că a avut printre temele de discuţii şi pe cele referitoare la buget, confirmate de inculpatul DNL care, după precizările sale, s-ar fi purtat doar în prezenţa martorei M. şi secretarului judeţului, de ce nu ar fi credibilă susţinerea inculpatei AF că ar fi discutat despre situaţia celor două angajate doar cu LND?”

De  asemenea, o pagină mai departe, întâlnim  aceeași întrebare: Or, dacă cu inculpata SAN a purtat o discuţie într-un spaţiu aglomerat, după şedinţa biroului permanent, legată de angajarea acesteia, de ce nu ar fi credibilă și susţinerea inculpatei AF potrivit căreia ar fi avut o discuţie pe holul de la ieşirea din sala de şedinţă a Consiliului Judeţean, înainte de începerea conferinţei de presă, referitoare la rezolvarea situaţiei celor două angajate, BA şi SA?”

            Prin urmare, invocând probabilitatea  unor  fapte, iar nu certitudinea lor, instanța de fond, în opinia majoritară, ajunge să înfrângă prezumția de nevinovăție prin  ignorarea mijloacelor de probă.

Raționamentele pe baza cărora s-a ajuns la  condamnarea inculpatului DNL nu au nicio legătură cu instituția aprecierii probelor, fiind o nepermisă abdicare de la principiul in dubio pro reo. Plasându-se mereu în sfera probabilităților, motivarea soluției de condamnare a inculpatului DNL este cea mai elocventă expresie a principiului enunțat de Mencius: „Acolo unde există  voința de a condamna, există și probe.” Pentru că, dacă s-au invocat astfel de speculații în opinia majoritară, de ce n-ar fi credibil să bănuim rezonabil că s-a urmărit cu orice preț condamnarea inculpatului DNL?

La aceeași pagină 326 se precizează că declarația martorei OS este nerelevantă doar pe considerentul că inculpata  AF „nu a menționat-o (n.a. pe martoră) că ar fi fost prezentă.” Așa cum vom arăta  mai departe, martora  răspundea de DGASPC, în calitatea sa de secretar al județului Teleorman. Or, dacă această martoră avea în subordine directă DGASPC, de ce n-ar fi credibilă prezența sa la discuțiile referitoare la activitatea instituției respective?

Ceea ce ignoră instanța de fond, în opinia majoritară,  este faptul că, raportat la acuzațiile aduse prin rechizitoriu,  inculpatul DNL a fost pus în situația de a face dovada unor  fapte negative –  că nu s-a întâlnit niciodată cu inculpata AF pentru a discuta  menținerea în funcție  a celor două angajate. Aceasta, în condițiile în care inculpata AF a prezentat  mereu o altă  versiune cu privire la presupusele întâlniri, atât ca loc, ca timp ori ca prezență a unor persoane participante la discuții. În apel, situația nu s-a schimbat, dimpotrivă,  inculpatul DNL, ca o consecință  a considerentelor din opinia majoritară,  fiind nevoit să dovedească o altă împrejurare negativă, și anume că nu era… „un fel  de Dumnezeu.”

La paginile 326-327, opinia majoritară  abundă de expresiile „plauzibilă”, „par credibile” și de raționamente per a contrario, în încercarea de a motiva ceea ce nu poate fi motivat – existența  instigării  presupus exercitată de către inculpatul DNL asupra coinculpatei  AF.

Analizând din această perspectivă, sentința, în  opinia majoritară,  orice  observator obiectiv constată că, prin  folosirea expresiilor la care am făcut referire  mai sus – „plauzibilă”, „par credibile” – și a celor două întrebări retorice, versiunea din hotărârea judecătorească nu exclude versiunea susținută de apărare.

 

Citiți data viitoare despre uluitoarea legătură dintre Liviu Dragnea și nazism!

 

 

Te-ar putea interesa și: