Toată discuția recentă despre beneficiile managerilor din companiile de stat și despre acțiunea reparatorie a Executivului care a împărțit dreptatea în conferință de presă direct din ședința de guvern dovedeşte că imaginea, și nu eficiența, a contat mai mult în logica acțiunii. Sintagmele puternice de genul „taxa pe obraz gros“ și „plafonarea salariilor nesimțite“ sunt ușor de memorat, mai ales când sclipesc în news crawl-uri la toate televiziunile şi satisfac setea de sânge a publicului dornic să tragă în ţeapă „boierii“ din companiile de stat. După ce show-ul se potolește, aflăm că  parte din salariile plafonate ale managerilor nu scad mai deloc, ba unele chiar cresc; mai mult, doar o parte din salarii sunt tunse de briciul premierului, pentru că altele, cele care erau deja stabilite, merg la fel în continuare. Mai mult, aflăm de la șeful Guvernului că acolo unde nu s-a reușit cu ordonanța de urgență privind plafonarea, Executivul va încerca și cu o taxare. Ce rămâne la finalul zilei din toate aceste discuții? Un pic de imagine şi mai nimic rezultate concrete. Din punctul meu de vedere, ca om care vine din economia reală, cred că merită spuse câteva lucruri pentru a aşeza discuţia pe o bază mai realistă. Unu: e nevoie de manageri profesionişti la companiile de stat, pentru că de politruci care să îngroape firmele de stat suntem sătui. Doi: ne îmbătăm cu apă rece dacă credem că acești manageri pot să nu fie plătiţi la nivelul din mediul privat. Prin urmare, ideea cu salariul este o discuție secundară, pentru că dacă punem pe un taler pierderile de miliarde de euro din companiile statului şi pe celălalt taler faptul că un salariu stimulativ poate redresa o astfel de companie, decizia e simplă. Acesta e elementul cel mai important care a lipsit din dezbatere: criteriile de performanţă care pot stimula un beneficiu adecvat pentru o astfel de responsabilitate managerială. Tema lăcomiei corporatiste nu este nouă, chiar în mediul privat sunt multe cazuri de câştiguri ameţitoare, dar acolo măcar avem un element de certitudine: că managerul va face tot ce poate pentru a duce compania pe profit, pentru că ştie că este retribuit în funcţie de rezultat. Ai crescut profitul de la un milion la o sută de milioane, ești ok! La finalul anului încasezi salariu 1% din creștere. Aș fi fost foarte mulțumit dacă Guvernul ar fi propus o astfel de dezbatere. În loc să ciuntească câteva amărâte de mii de euro de la salarii ca să ne scoată ochii, să fi spus: „domnilor super-manageri, luaţi voi comision din creştere şi creşteţi cât vă ţine profitul companiilor, pentru că de aici vă veţi câştiga salariile.“ Ştiu, este o abordare super-simplificatoare, şi discuţia este mai complexă de atât, dar principiul este aplicabil şi, mai ales, nu poate da greş pentru că este inspirat din economia reală, acolo unde se aplică şi unde îi stimulează pe toți, de la primul agent de vânzări până la CEO, să facă profit. Aceasta este o propunere pentru Guvernul USL, care, aşa cum spuneam, se ocupă mai mult cu sintagme memorabile decât cu rezultate. Dar, bineînțeles, cine are nevoie de rezultate când sunt atâtea lupte interesante de purtat și atâtea fraze memorabile de spus? Și, nu mă înțelegeți greșit, pot înțelege calculul politic: electoral, probabil, cineva iese în câștig, doar că, la finalul zilei, după ce ne-am îmbătat cu atâtea vorbe, adormim liniștiți și visăm că ceva, în fine,  se mișcă înainte și în România. Vise plăcute!