Răzvan Amariei
În 1995, în sistemul preuniversitar din România învăţau 4,36 de milioane de copii. Zece ani mai târziu, numărul acestora scăzuse la 3,65 de milioane. În 2014, mai erau înscrişi în grădiniţe, şcoli şi licee doar 3,17 milioane de elevi. Iar tendinţa va continua, cel mai probabil, având în vedere evoluţia ratei natalităţii (care s-a prăbuşit de la 13,6 la mia de locuitori în 1990 la 10,3 în 2000 şi la 8,3 în 2014) şi, implicit, a numărului de naşteri. Astfel, dacă. între 2000 şi 2010. s-au născut în România între 210.000 şi 234.000 de copii pe an, între 2011 şi 2014 au venit pe lume între 185.000 şi 201.000 de copii pe an (nivelul cel mai scăzut fiind atins anul trecut). Cu alte cuvinte, bazinul de alimentare a sistemului de învăţământ se reduce în continuare.
Ca şi cum nu ar fi fost destul, între 2011 şi 2013 au emigrat oficial din România peste 16.000 de minori. Lor li se adaugă multe alte mii (sau chiar zeci de mii) care au plecat de facto în străinătate cu familia, dar care, din diverse motive (de obicei pentru că părinţii lor încă deţin proprietăţi imobiliare aici) figurează în continuare la adresa de domiciliu din ţară.
Pentru unităţile de învăţământ de stat mai există un motiv de îngrijorare. Deocamdată, încă în stadiu incipient, dar nu se ştie niciodată: o parte dintre elevii potenţiali s-a orientat spre instituţii private. În 2000, de pildă, numărul acestora era de 39.000 la nivelul întregii ţări (circa 1% din total). În 2010, se ajunsese la 84.000 (cam 2,5% din total), iar în 2014 erau circa 90.000 de copii înscrişi în grădiniţe, şcoli şi licee particulare (aproape 3% din total).
Se împuţinează şi profesorii
„Avem, într-adevăr, din ce în ce mai puţini elevi. La începutul anilor ’90, la noi în şcoală se învăţa în trei schimburi. S-a trecut apoi la două schimburi şi, de trei ani, am ajuns să încăpem într-un singur schimb. A fost o mică problemă când a trebuit să primim şi clasele pregătitoare, dar ne-am descurcat“, dezvăluie directoarea-adjunctă a unei şcoli din sectorul 5 al Capitalei.
Numărul în permanentă scădere de elevi a dus şi la diminuarea personalului didactic din sistemul preuniversitar. De la 267.000 de educatoare, învăţătoare şi profesori în 2000 s-a ajuns la 249.000 în 2005 şi la 223.000 în 2010. Anul trecut, numărul lor ajunsese undeva la 216.000 şi, cel mai probabil, scăderea va continua. „Sunt şcoli, mai ales la ţară, unde în clasa a opta sunt trei clase, iar la pregătitoare una singură. Aşa de mult s-a redus numărul de copii în ultimii ani. Iar posturile care nu se mai justifică se desfiinţează. Am colege care lucrau în apropiere de Târgu Mureş, la 10-12 kilometri, iar acum fac naveta 50 de kilometri dus şi 50 întors, că doar acolo au mai găsit loc“, povesteşte o învăţătoare din Mureş. Există, desigur, şi artificii menite a păstra anumite locuri de muncă, dezvăluie ea: „În unele sate, ca să conserve numărul de cadre didactice, au împărţit clasele. Aşa că sunt locuri unde sunt 12-13 copii în două clase paralele, în loc să fie 25 într-una singură.“
Mai puţine guri de hrănit
Reversul medaliei este că angajatorii (în acest caz este vorba, în marea majoritate a situaţiilor, de instituţii ale statului român) fac economii. Cele circa şapte mii de posturi didactice în învăţământul preuniversitar desfiinţate din 2010 şi până anul trecut înseamnă, la un salariu mediu net de circa 1.500 de lei pe lună, cam 125 de milioane de lei anual care rămân în vistieria publică. (Nu au fost luate în calcul contribuţiile şi impozitele plătite pentru respectivele lefuri, având în vedere că acelea vin de la stat şi se întorc tot la stat)
O altă economie semnificativă, uneori, a fost făcută prin închiderea unor unităţi de învăţământ devenite aproape inutile. În 1990, de pildă, existau aproape 16.000 de şcoli şi licee. Un deceniu mai târziu, numărul lor scăzuse la 14.000, pentru ca în 2005 să mai rămână 8.000, iar în 2010 circa 6.000. Reducerea a continuat – în 2014 funcţionau în România circa 5.800 de instituţii de învăţământ preuniversitar (exceptând grădiniţele). Cinci la sută din ele erau private.
De altfel, şcolile şi liceele particulare sunt singurele care au crescut – de la 108 unităţi în 2000 la 160 în 2010 şi la 280 anul trecut.
La capitolul grădiniţe situaţia pare de-a dreptul tragică. Dacă în 1990 funcţionau peste 12.500 de unităţi de învăţământ preşcolar, în 2000 numărul lor se redusese la puţin peste 10.000, iar cinci ani mai târziu mai rămăseseră doar circa 3.700. În 2010, mai funcţionau 1.500 de grădiniţe, iar în 2014 mai erau numai 1.200 (respectiv mai puţin de 10% faţă de acum un sfert de secol). Şi aici sectorul privat este singurul care se dezvoltă: de la 72 de grădiniţe particulare în 2000 la 222 în 2010 şi la 355 (respectiv 30% din total) în 2014.
Închise şi nu prea
Oficialii Ministerului Educaţiei spun că aceste statistici trebuie interpretate corect. Mai exact, multe şcoli sau grădiniţe mai mici continuă de fapt să funcţioneze, dar, pentru că nu aveau prea mulţi elevi, au fost pur şi simplu comasate cu altele mai mari din vecinătate. Astfel, s-au eliminat suprapunerile de posturi administrative (director, contabil, secretară etc.) şi s-a simplificat birocraţia. În alte cazuri, de obicei în satele mai slab populate, şcolile şi grădiniţele au fost desfiinţate într-adevăr, însă elevii şi cadrele didactice au fost preluate de alte unităţi de învăţământ şi li s-au pus la dispoziţie microbuze şcolare.
În cazul comasărilor, au existat primării care au refuzat soluţia (cel mai adesea din motive electorale) şi s-au oferit să finanţeze unităţile de învăţământ, chiar dacă acestea aveau mai puţini elevi decât nivelul minim de 300 prevăzut de legea educaţiei. În alte situaţii, cum ar fi al şcolilor şi liceelor care funcţionau la aceeaşi adresă şi care ar fi trebuit să se unească, au existat directori (cum ar fi cel al şcolii nr. 79 din Bucureşti, care trebuia comasată cu Liceul Ion Creangă) care s-au opus şi au încercat să păstreze personalitatea juridică a instituţiei.
Documente vs realitate
Cât despre unităţile închise de tot, aici au apărut tot soiul de situaţii tragi-comice. În primul rând, sunt zeci, dacă nu sute de situaţii în care şcoli proaspăt renovate şi dotate, care au costat bugetele locale zeci şi sute de mii de euro, au fost nevoite să pună lacătul pe uşă din lipsă de elevi. S-a întâmplat în Gorj, la Izvarna şi Albeni, în Timiş, la Jelna, în Iaşi, la Horodiştea, în Ialomiţa, la Smirna, în cartierul ploieştean Râfov şi lista poate continua. Apoi, naveta elevilor spre noile unităţi de învăţământ nu se face mereu în condiţiile descrise de cei de la minister. Presa a scris anul trecut despre 200 de copii din satul ieşean Ţibana care mergeau pe jos, prin ploaie sau ger, două ore doar pentru a ajunge la şcoala din centrul comunei, sau despre elevii din Caraş-Severin care s-au trezit că firma care le asigura transportul la şi de la şcoală nu şi-a trimis autovehiculele în cursă din cauza unei mici ninsori.
În alte situaţii, microbuzele şcolare sunt atât de vechi încât sunt mai mult stricate, iar copiii, care pe hârtie beneficiază de transport modern, se deplasează de fapt pe jos sau cu maşina vreunui părinte. Nu în ultimul rând, în vara anului trecut mass-media a descoperit că microbuzele şcolare noi distribuite de guvern nu s-au alocat în funcţie de necesităţi, ci pe alte criterii. Mai exact, 82% din ele au ajuns în localităţi cu primari PSD sau care, deşi aparţineau oficial altor formaţiuni, îl susţineau deschis pe candidatul Victor Ponta. Asta în ciuda declaraţiilor premierului, care a ţinut să precizeze că „vreau să fie foarte clar că autovehiculele nu s-au împărţit pe niciun fel de partid“.
Ceea ce e clar este că, deşi par că s-au priceput destul de bine să reducă numărul de şcoli şi cadre didactice, autorităţile nu dau semne că ar avea vreo soluţie clară pentru îmbunătăţirea procesului de învăţământ şi nici pentru a inversa tendinţa de scădere a numărului de elevi. Asta deşi unele măsuri (cum ar fi stimulente financiare pentru creşterea natalităţii în rândul femeilor active sau creşterea numărului de burse pentru etnicii români din afara graniţelor) se află la îndemâna lor şi, în actualele condiţii de excedent bugetar, nu par a fi o povară prea grea pentru vistieria publică.
SOLUŢII Dacă nu inversăm tendinţa de scădere a ratei natalităţii sau nu reuşim să atragem elevi din alte zone (cum ar fi comunităţile româneşti din străinătate), tot mai multe şcoli vor rămâne fără elevi
