Nefiind medic, ci „doar” economist, nu pot decât să pornesc de la premisa, fără doar şi poate adevărată, că drogurile sunt un atentat asupra naturii noastre biologice. Un rău fizic pentru organism, în ciuda aparentei percepţii contrare, extatice.
În plus, ca economist pot să remarc şi că legile care guvernează natura noastră socială (cele numite economice, la fel de riguroase precum cele ce guvernează natura fiziologică) întăresc impresia de nefiresc a dependenţei de droguri. Astfel, dependentul îşi vede cererea pentru drog crescând, în timp ce capacitatea sa productivă, fizic necesară asigurării veniturilor a fi cheltuite pe narcotice, în scădere. Staţia terminus nu poate fi decât curmarea prematură a firului vieţii. Cel ce-şi propune „să consume droguri o viaţă” va avea puţin timp să-şi pună în operă ţelul.
Din aceasta nu decurge însă, automat, că orice modalitate de a combate consumul şi traficul de droguri e de dorit.
PERSPECTIVA JURIDICĂ VS. MORALĂ. Discuţia importantă e următoarea: consumul şi traficul de droguri, judecate de sine stătător, sunt crime fără victime. Consumul şi comerţul, fie ele de covrigi sau de droguri, judecate de sine stătător, reprezintă acte pur voluntare, fără a implica, deci, agresiuni asupra persoanei sau proprietăţii cuiva. Logica naturală a dreptului spune că doar agresiunile trebuie penalizate prin folosirea de mijloace violente, legitime prin proporţionalitate şi îndreptate strict spre agresor, obiectivul fiind salvgardarea şi perpetuarea societăţii. Afrontul moral (iar bătaia de joc de sine e o crimă morală, măcar la creştini) ar trebui sancţionat prin excludere socială (boicot) şi arătare cu degetul, asta dacă nu poate fi îndreptat prin persuasiune. Altminteri, dacă ne-am propune sistematic să sancţionăm violent imoralitatea, am fi mereu în stare de inchiziţie, dată fiind condiţia noastră morală imperfectă. Iar societatea s-ar „purifica” prin dispariţie…
ARGUMENTUL SPORIRII BUNĂSTĂRII SOCIALE. Narcomanul şi traficantul nu sunt prin calitatea lor mai agresivi. Înclinaţia lor spre agresivitate este mai degrabă amplificată de hărţuiala publică, de prohibiţie. Narcomanii nu sunt agresivi după ce îşi consumă doza, ba parcă dimpotrivă, ci în timp ce caută resurse pentru a finanţa consumul „scumpit” de autorităţi. Argumentul utilitarist al autorităţilor – reducerea consumului de droguri creşte bunăstarea şi pacea socială – e greu de argumentat teoretic, de vreme ce narcomanii suferă din cauza prohibiţiei şi unii provoacă suferinţă pe fondul acesteia, iar empiric e imposibil de observat, de vreme ce nu avem scenariul „cu droguri” pentru a face comparaţii factuale.
Dacă dependenţa produce un deranj social „pasiv” – nu se mai munceşte, societatea pierde energii productive –, prohibiţia legiferată produce un deranj „activ” – face un rău necuvenit consumatorului şi comerciantului inofensivi de droguri şi accentuează înclinaţia spre infracţiune, spre conflict, tocmai pentru că adesea duce la paroxism, pentru unii dependenţi, tensiunea nevoie resimţită (augmentată patologic) – resurse disponibile (tot mai mici în termeni relativi, raportate fiind la un preţ al drogurilor sporit tocmai de prohibiţie).
Dacă autoritatea publică amestecă potirele moralei şi dreptăţii, provoacă un multiplu stres social:
a. se alimentează un climat de infracţionalitate care nu ar fi avut aceeaşi magnitudine în absenţa aparent necesarei prohibiţii;
b. pentru a aplica prohibiţia (şi combate infracţionalitatea autentică provocată de ea), se mobilizează coercitiv resurse suplimentare din economia productivă, împovărând-o, şi în loc să fie folosite exclusiv întru apărarea integrităţii persoanelor şi proprietăţilor lor, le iroseşte în acţiuni ce alimentează cercul vicios al infracţionalităţii (se ridică bariere, traficanţii se repliază, canalele de distribuţie se adaptează, cresc riscurile şi deci şi costurile dejucării prohibiţiei, dependenţii au o factură mai mare de plătit şi unii aleg să devină infractori pentru a o achita) etc.
Funcţia legii este de a pune ordine între oameni, nu a pune ordine în oameni. De aceea, consider că în societate, subliniez în societate, nu drogurile sunt răul paradigmatic, ci frauda, tâlhăria, violul, omuciderea. Mai mult, într-o societate în care oamenii sunt abuzaţi „constituţional” (prin capriciile fiscale ale variilor administraţii ori prin inflaţie) sau „neconstituţional” (prin abuzurile celor ajunşi la putere, făcute în detrimentului avutului fiecăruia dintre noi, sub umbrela imunităţii lor de facto), a vorbi despre cruciade anti-drog ca vector de bunăstare şi pace socială echivalează cu a povesti despre tratamente ale fracturilor deschise pe bază de creme anti-cearcăn.
Octavian-Dragomir Jora
lector univ. ASE Bucureşti, Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale
