Devalorizarea leului a reliefat temerile investitorilor că într-un an electoral, 2008, slăbiciunea Guvernului şi tentaţiile populiste ar scoate în relief punctele nevralgice ale economiei.

În copilăria mea, petrecută într-un cartier brăilean, speranţa mamelor ai căror băieţi erau bătăuşi, hoţi, derbedei, era ca aceştia să se însoare. Când se aşezau la casa lor, ca prin farmec, foşti barbugii sau beţivi se linişteau, deveneau responsabili, părea chiar să le placă rolul de supuşi nevestei, ei, şefii de gaşcă, cei care luau iniţiative mereu în afara legii. Alţii, dimpotrivă, îşi revărsau energia rămasă neconsumată după însurătoare asupra proaspetelor neveste, pe care le stâlceau în bătaie. Nu divorţau, dar însurătoarea era doar un accesoriu care îi stânjenea puţin în a-şi continua stilul de viaţă de dinainte.

Cam aşa era România înainte de aderare: cu o viaţă destul de dezordonată şi cu speranţe că după integrare totul se va schimba şi fiecare îşi va reface viaţa. Multe speranţe nerealiste, multe aşteptări zadarnice. Confruntarea politică acerbă a început din primele zile ale lui 2007. Atunci, conflictele latente dintre preşedintele Băsescu şi premierul Tăriceanu au izbucnit cu putere, iar ele au marcat întregul an. Alegerile pentru parlamentul european au schimbat regulile: pentru prima oară după 1990, partidul din care face parte Ion Iliescu nu mai este principala forţă politică. O schimbare radicală, care va marca evoluţiile politice viitoare. Tot o premieră, sau poate doar un paradox, a fost şi faptul că, deşi guvernul dispunea în Parlament doar de o susţinere de 22%, nicio moţiune de cenzură nu a trecut. Un amalgam de interese ciudate a menţinut guvernul în funcţiune. La PSD, aparent, dispărea disciplina cazonă, PRM vota alături de UDMR, PC era consecvent doar în propria inconsecvenţă.

Paradoxal sau nu, creşterea economică nu a fost dramatic afectată; ritmul de creştere s-a menţinut undeva în jurul a 6%. Mai mic decât în 2006, dar cauza a fost mai degrabă seceta extremă, creşterea puternică a preţului petrolului şi un context internaţional nefavorabil pe pieţele financiare. Guvernului i se poate pune în spinare o poltică salarială extrem de relaxată, creşteri populiste de salarii şi pensii, care vor fi un bolovan de gâtul economiei şi în anii următori. Investitorii străini însă au continuat să vină în România, românii care lucrează în străinătate au trimis mai mulţi bani în ţară, consumul şi creditarea au continuat să crească spectaculos. Dar şi deficitul de cont curent, adică diferenţa negativă dintre intrările şi ieşirile de valută din ţară. Altfel spus, românii au consumat mai mult, dar mai ales din import. Acest deficit a accentuat ingrijorările privind o depreciere a leului, care s-a şi produs în toamnă, arătând, totuşi, vulnerabilităţile economiei româneşti. Dar devalorizarea leului a reliefat şi temerile investitorilor că într-un an electoral, 2008, slăbiciunea Guvernului şi tentaţiile populiste ar scoate şi mai mult în relief punctele nevralgice ale unei economii aflate doar pe cale de întremare.

A fost 2007, în aceste condiţii, un an pierdut pentru România? Eu zic că răspunsul este „nici vorbă“. România şi-a trăit şi în acest an perioada bolilor copilăriei. Pentru prima oară s-a experimentat coabitarea între un preşedinte şi un guvern care se confruntă pe faţă.