Poate doar pe ici, pe colo, la poarta vreunei curţi boiereşti, o lumânare de seu, într-un felinar

Încă din vechime însă, unii boieri îşi puneau la poartă felinare, făcute din piele de oaie sau de capră, uscată şi întinsă bine la război şi arzând lumânări de seu.

Mai târziu au început să se aşeze „poponeţi”, un fel de şomoioage de cârpă muiate în păcură şi prinse de un par înalt. Poponetele avea jos „cenace”, nişte străchini de pământ, ca să ferească focul.

Apoi, cu timpul, sticla a înlocuit pielea de oaie, iar uleiul de rapiţă a înlocuit lumânarea.

Sub Vodă Ghica s-au aşezat, pe la răspântiile mai însemnate, câteva felinare cu ulei de rapiţă. Şi mai trec aşa vreo 25 de ani.

În 1856, pentru prima oară, vin din America în Europa câteva butoaie cu un ulei necunoscut: petrolul!

Bucureştiul e în capul progresului. Are lămpi „cu gaz” încă din 1861, înaintea Parisului şi a Berlinului! Odată pornit pe această cale nu se opreşte: în ziua de duminecă 31 octomvrie 1871 se inaugurează luminatul cu gaz aerian.

„Îmi amintesc seara inaugurării”, scrie Bacalbaşa. „Noi, elevii cei mai mari din cursul liceal, am fost scoşi pe Calea Victoriei ca să vedem minunea. Pedagogii ne însoţeau. Am trecut pe Smârdan, prin Lipscanişi pe Calea Victoriei. Pe aceste străzi era iluminatul cu gaz; deşi sita Auer nu exista încă, deşi lămpile ardeau cu flacără liberă în evantai, cu o lumină galbenă şi tremurătoare, totuşi era mare progresul”.

Zece ani mai târziu se iveşte în Bucureşti, ici colo, din iniţiativa particulară, luminatul electric. Că primele încercări n-or fi fost mulţumitoare ne spune Claymoor care, la 1882, scrie în „Indépéndance Roumaine”:

„Seara, năvălim cu toţi la Eldorado, singura petrecere pe toată vara; grădina nu prea este luminoasă, lumina electrică luceşte cu greutate”.

Cu toate astea, la 27 Mai 1882, cu prilejul nunţii domnului Al. Em. Lahovary cu domnişoara Ana Cretzulescu, în curtea Bisericii Cretzulescu „un soare electric arunca prin ploaie razele sale misterioase”…

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric