‘Nu este uşor să detectezi bulele speculative în timp real. Dezvoltarea unei baze de date a preţurilor comparative la case la nivel internaţional ar fi de folos, dar natura locală a pieţei este o provocare. Primul obiectiv al politicii monetare este stabilitatea preţurilor. Totuşi, luând în considerare căderea pieţei imobiliare, ar trebui să existe o atenţie mai mare asupra pieţei imobiliare. Reacţia politicii asupra bulelor imobiliare tind să aibă o întârziere. Cei care fac politicile ar trebui să aibă abordări proactive, decât retroactive’, a spus Kobayashi.
Potrivit acestuia, bulele imobiliare pot fi însoţite de bule din alte pieţe, înclusiv din piaţa de capital.
‘Instrumentele de politică monetară care se adresează care se adresează bulei imobiliare trebuie să fie bine identificate. Dacă diferite instrumente se mută în diferite direcţii ar putea pune în confuzie participanţii din piaţă şi rezultă consecinţe neintenţionate. (…) O bulă imobiliară a existat în Japonia în anii ’80 şi începutul anilor ’90. Înainte de căderea bulei, oamenii credeau că preţurile proprietăţilor în Japonia nu vor scădea. După căderea bulei, oamenii şi-au pierdut încrederea în această clasă de active şi economia japoneză a experimentat ‘o decadă pierdută’. Înainte de formarea bulei, Banca Centrală a Japoniei a ţinut o dobândă de politică monetară foarte mică, la jumătatea a ceea ce avea Rezerva Federală în anii 2000. În acest contrast, politica monetară a Băncii Japoniei nu a fost la fel de rapidă ca a FED după căderea bulei imobiliare’, a explicat economistul de la JHF.
SURSA: Agerpres
