Una din cele mai bune ilustrații pentru ideea că statul inventează probleme pe care ulterior le atribuie pieței libere și le numește market failure este așa-zisa rigiditate a prețurilor. În economia de piață liberă prețurile nu sunt nici mai mult, nici mai puțin rigide decât dictează preferințele publicului. Dacă eu țin cu dinții de prețul cu care vreau să îmi vând mașina sau casa, atunci acest lucru nu demonstrează decât că, la nivelul actual al prețurilor, eu prefer să folosesc în continuare mașina sau casa.

Cu alte cuvinte, prețurile sunt rezultatul cererii și al ofertei, iar „rigiditatea“ lor este cauzată tot de acești doi factori: dacă prețurile nu scad atât de mult pe cât ar vrea unii este din cauză că alții vor să păstreze bunul respectiv (îl cer). În schimb, în capitalismul clientelar modern, există numeroși factori care împiedică prețurile să se ajusteze în jos. Salariul minim, de exemplu. Știu că subiectul e sensibil și imediat se vor rățoi 10 inși: „Dar cât de prost vrei să trăiască oamenii?“. Întrebarea este de gâgă. Oamenii oricum nu pot trăi mai bine decât sunt în stare, adică ei nu pot consuma mai mult decât produc. Important nu e salariul scris pe hârtie, ci „puterea lui de cumpărare“. Ați avea ceva împotrivă să vă scadă salariul la jumătate dacă celelalte prețuri s-ar reduce și ele măcar la fel de mult? Bănuiesc că nu. Și atunci să stăm strâmb și să judecăm drept: are vreo importanță că salariile cresc dacă prețurile urcă și ele? Are… pentru demagogi.

Salariul minim e un instrument de discriminare socială (afectând cei mai năpăstuiți oameni), de cartelizare a pieței muncii (trăiască baronii de la sindicate!) și de etatizare a economiei. Salariul minim pune frână deflației. Antreprenorii nu mai pot să scadă prețurile mărfurilor atât cât ar face-o pe o piață liberă, deoarece costurile lor  (o parte din ele) rămân fixate prin lege. Ei au o alternativă simplă: ori țin prețurile ridicate și încearcă să-și scoată pârleala în altă parte, eventual combinându-se cu statul la jecmănirea contribuabilului (care e tot salariatul!), ori opresc angajările sau, la limită, închid afacerea. O altă cauză a rigidității prețurilor e impozitarea. Statul pune taxe, le ia banii oamenilor, eventual îi împiedică să profite de ieftinirea mărfurilor, după care vine prin învăluire și plânge pe umărul lor, asigurându-i că o să le crească pensiile și salariile, fiindcă… un „standard decent de viață“ trebuie menținut! Mai trebuie să spunem cum o să se achite de promisiune? Punând o supra-taxă undeva, logic!

Alte exemple: Programul Prima casă, Prima mașină, ș.a. Cu alte cuvinte, subvențiile – care reprezintă tot taxe, evident. Guvernul vine și, chipurile, acordă facilități pentru ca tinerii să-și cumpere locuințe. Sponsorizând achiziția de case statul nu face decât să țină artificial prețurile ridicate. Cui servește acest fenomen? Actualilor proprietari de case și, mai ales, băncilor, care au acum prilejul să-și repare bilanțurile contabile ciuruite de câte „neperformante“ au dat în anii de boom. Nu era mai bine să nu facă statul nimic și astfel să lase deflația să-și urmeze cursul firesc? Păi nu era! Vreți să dea faliment speculanții imobiliari (cu băncile în frunte)?! Mai bine vărsăm lacrimi de crocodil, îi punem pe tineri să se îndatoreze, ținem prețurile activelor ridicate, îi salvăm pe moguli și câștigăm și alegerile.

 

Bogdan Glăvan,
profesor de economie, autorul blogului logec.ro

Te-ar putea interesa și: