Programul de asigurare a conformării fiscale a persoanelor fizice cu risc fiscal al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) este o iniţiativă binevenită. Însă, de la principii la punerea lor în practică pot apărea probleme care riscă să vicieze rezultatele. Aşa cum a fost prezentată procedura de selecţie reiese că, deocamdată, există doar suspiciuni privind averea celor 5.399 de persoane care vor fi verificate în prima fază, urmând să fie dovedite sau infirmate. Fiind în discuţie reputaţia şi viaţa unor persoane, este foarte important ca legislaţia care stă la baza controalelor să fie imbatabilă. În caz contrar, însuşi procesul de verificare ar putea fi demontat, iar acţiunile să fie lăsate fără fundament. Într-un astfel de scenariu, tot efortul administrativ s-ar prăbuşi, dinamitând totodată posibilitatea de a fi reluat pe alt eşafodaj.

De la cine se iau informaţiile?

Prin urmare, se pune întrebarea: care sunt prevederile legale care justifică obţinerea de date personale şi folosirea lor de către fisc, mai ales că, potrivit informaţiilor publicate de ANAF, filtrele de selecţie au fost aplicate tuturor celor 14 milioane de români care au venituri impozabile.

Conform legislaţiei în vigoare, respectiv Codul de procedură fiscală, articolele 60-62, ANAF poate obţine informaţii de la autorităţi şi instituţii publice, ambele părţi având calitatea de operatori de date cu caracter personal. Obţinerea şi utilizarea datelor sunt reglementate de Legea 677/2001. Instituţia sau autoritatea care pune datele la dispoziţia fiscului trebuie să obţină consimţământul sau să informeze persoana căreia îi preia datele. Astfel, condiţiile formale, însemnând existenţa temeiului legal, informarea persoanei vizate şi notificarea Autorităţii Naţionale pentru Supravegherea Prelucrării Datelor cu Caracter Personal sunt formal îndeplinite.

Totuşi, decizia de a oferi informaţiile aparţine insituţiei căreia i se solicită şi care trebuie să se asigure că respectă reglementările legale. „Deşi este adevărat că articolele 60-62 din Codul de procedură fiscală reglementează o procedură de colaborare şi acces la informaţii inclusiv cu caracter personal, ea se referă exclusiv la autorităţi publice, iar nu la orice „terţi”. Aspectul este relevant întrucât, fiind vorba de date prelucrate în temeiul legii de diverse autorităţi publice, această prelucrare implică de la bun început atât un interes public, cât şi o prerogativă de putere publică, aspecte care nu subzistă cu privire la datele prelucrate de persoane private“, arată Andreea Lisievici, Managing Associate al Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În acest caz, înseamnă că informaţiile primite de fisc de la cadastru, primării sau autoritatea rutieră etc respectă condiţiile legale. Ce se întâmplă, însă, cu cele de la terţi? ANAF precizează că de la „persoanele ce au avut raporturi economice sau juridice cu persoana verificată (în principal, societăți comerciale) se vor obţine informaţii privind natura acestor raporturi, contractele încheiate, obiectul acestora, tranzacţiile desfăşurate, valorile aferente tranzacţiilor“.

Se pot lua date de la bănci?

Aceste situaţii devin foarte delicate. Consultantul fiscal, managing partner DRP Tax, Dragoş Pătroi, spune că, deşi iniţiativa fiscului nu poate reprezenta, pe fond, decât un demers necesar şi normal, iar criteriile de selecţie par, la prima vedere, corecte şi echilibrate, are dubii asupra modului în care va fi asimilat şi transpus în practica de zi cu zi, raportat la mijloacele de administrare şi apreciere al probelor în domeniul fiscal.

„Spun la o primă vedere, deoarece îmi este totuşi neclar cum organele fiscale au putut identifica,  spre exemplu,  persoanele fizice care deţin conturi bancare de peste 150.000 lei. Iată o primă întrebare care poate apărea: în baza cărei legi? În acest moment, ANAF nu are acces, în mod legal şi direct, la conturile bancare ale persoanelor fizice. Accesul la conturile bancare şi posibilitatea ca băncile să comunice informaţii privind tranzacţiile bancare sunt permise numai ca urmare a începerii unor proceduri penale îndreptate împotriva unei persoane“, explică el.
La rândul său, fostul ministru de finanţe, Gheorghe Ialomiţianu, în mandatul căruia a fost elaborată legislaţia pentru controlul averilor, spune că verificările anunţate ar excede actualul cadru legislativ.

„Mă suprinde că au dat aceste cifre care, după cum arată, dau impresia că se îndreaptă în altă direcţie decât cea din legislaţie. Nu au cadru legal pentru aşa ceva. Cifrele se referă doar la persoane bănuite că nu îşi pot justifica averea, nu este vorba de persoane controlate şi nu rezultă că au stabilit diferenţe între veniturile declarate şi avere. Pare o chestiune superficială, de imagine“, afirmă fostul ministru.

Disputele de acest fel pot da naştere la abuzuri pentru că atât obţinerea datelor, cât şi modul în care sunt folosite pot conţine germenii unor viitoare contestaţii din partea contribuabililor.„Chestiunea care rămâne în discuţie este cea a îndeplinirii principiilor necesităţii şi proporţionalităţii dezvăluirii de date personale la cererea organelor fiscale. Din reglementarea Codului de procedură fiscală (inclusiv cea aplicabilă de la 1 ianuarie 2016) nu reiese că organul fiscal trebuie să motiveze în vreun fel solicitarea sa către alte autorităţi publice ori să demonstreze că datele solicitate sunt cele necesare pentru scopul avut în vedere, ci doar că este responsabilă pentru legalitatea solicitării, şi nici nu sunt reglementate limitele în care datele primite pot fi folosite“, consideră avocata Andreea Lisievici. Ea arată că relevant sub acest aspect este că, în decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 asupra admiterii obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind securitatea cibernetică a României, Curtea Constituţională a subliniat două motive de neconstituţionalitate care ţin de protecţia dreptului la viaţă privată. „Drept urmare, chiar dacă sub aspect formal condiţiile de legalitate a dezvăluirii datelor de către autorităţi publice către organele fiscale (temei juridic, informarea persoanelor vizate şi notificare autorităţii de supraveghere) sunt relativ uşor de îndeplinit, piatra de încercare poate sta, de fapt, în condiţiile şi garanţiile care însoţesc sau nu modul în care organele fiscale pot utiliza datele astfel obţinute“, precizează avocata.

Ce se poate face public?

În aceste condiţii, şi în cazul în care fiscul va descoperi persoane care nu şi-au declarat averea, este puţin probabil ca numele lor să devină publice.  Din 2016, însă, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură fiscală, comunicarea devine posibilă. Noul cod prevede că „organul fiscal poate aduce la cunoştinţă publică informaţiile pe care le deţine […] ori de câte ori, prin acte administrative sau prin hotărâri judecătoreşti, definitive, se constată încălcări ale obligaţiilor prevăzute de legislaţia fiscală”. „Prevederea ar da dreptul organului fiscal ca, în cazul în care constată nereguli fiscale la persoanele fizice verificate, să publice integral constatările, inclusiv cu datele cu caracter personal implicate. Necesitatea şi proporţionalitatea unei asemenea prelucrări de date cu caracter personal prin dezvăluire publică ar fi, într-adevăr, chestiuni importante de luat în considerare“, spune Andreea Lisievici.

O astfel de abordare ar veni în întâmpinarea aşteptărilor publicului care ar vrea ca cei care au încălcat legea să fie pedepsiţi, cel puţin prin demascare. Această dorinţă a cetăţenilor este alimentată de declaraţiile oficiale care fac trimitere la interlopi şi cămătari şi care sunt o sursă de confuzie pentru că de aceste categorii ar trebui să se ocupe organele penale. În fond, demersul fiscului este de depistare a unor venituri nedeclarate şi de taxare a acestora cu 16% plus accesorii de întârziere care, acum, sunt de 18,25% pe an, iar din 2016, când se va adăuga o nouă penalitate, cea de nedeclarare, vor ajunge la 40,15%. De aici a apărut o altă dilemă, după cum observă Dragoş Pătroi. „Ce avere urmează a fi analizată de autorităţile fiscale? Cea scriptică, “din hârtii” (aşa cum rezidă din conţinutul semantic al textului de lege – “situaţia fiscală personală”) sau cea “afişată” (“bogăţia reală”, cam cum e prin ţările nordice)? Ce facem cu cei fără venituri, fără avere pe numele lor, dar care folosesc în fapt bunuri cât se poate de palpabile, de o valoare considerabilă? E posibil ca, pe viitor, aceste bunuri să fie în proprietatea de drept, dar nu şi de fapt a unor societăţi pe acţiuni nu nominale, ci la purtător, înregistrate în paradisuri fiscale. Mai mult chiar, putem asista inclusiv la ceva modificări perfect legale în statutul de rezidenţă fiscală a unor întreprinzători sau la exit-uri spectaculoase din anumite afaceri“, spune consultantul.

 Acţiunea fiscului are multe necunoscute, argumentul, fundamentat dealtfel, fiind că trebuie păstrate secrete pentru a nu afecta procesul de verificare. Chiar şi aşa, nu este deloc de neglijat aspectul legalităţii, ca şi cel al criteriilor de selecţie, contestate de fostul preşedinte ANAF, Sebastian Bodu care califică demersul „o buticăreală“. „Se urmăresc nişte standarde foarte scăzute, cum ar fi maşină de 25.000 euro. Prin urmare, este o alocare inutilă de resurse pentru că după 2-3 ani ne vom trezi că verificările nu au descoperit diferenţe sau au găsit diferenţe foarte mici“, spune el.
Deşi a fost perceput public ca un program nou, verificarea averilor  are cadrul legal  din 2011, iar primele acţiuni au început acum doi ani şi au vizat un grup de 400 de persoane cu averi foarte mari. Din păcate, fiscul nu a comunicat niciun rezultat al primei campanii. Acesta este şi motivul care a lăsat loc speculaţiilor că şi anunţul de acum este o acţiune de imagine.

Te-ar putea interesa și: