Până la începutul lui 2010, România trebuie să transpună în legislația națională noua Directiva Europeană privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile. Aproape cinic, ținând cont că noi nu avem încă nicio lege în adevăratul sens al cuvântului care să reglementeze acest domeniu. De fapt, lucru știut, lege avem, dar norme de aplicare, nu.
Ce presupune, în mare noua directivă? Că fiecare stat membru UE este obligat ca, până în 2020, să îndeplinească anumite obiective obligatorii privind ponderea pe care o va avea energia din surse regenerabile în consumul final brut de energie (în cazul României, 24%). În vederea realizării acestui obiectiv, fiecare stat urma să realizeze un plan național de acțiune, care trebuia transmis pentru avizare către Comisia Europeană până la 30 iunie 2010.
Și aici se ivesc câteva dileme.

Pierdut pe ruta București – Bruxelles

În primul rând, a fost întocmit corect sau nu? Actorii de pe piață se plâng că nu au fost consultați la momentul realizării proiectului, că ulterior actul s-a aflat într-o dezbatere publică de formă, în care părțile interesate nu au fost anunțate, iar timpul acordat a fost mai mic decât minimul impus de legislația în vigoare, de zece zile, PNAER aflându-se pe site-ul Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri doar cinci zile lucrătoare.
Următoarea dilemă: a fost sau nu a fost trimis documentul către CE până la finalul lui iunie? Autoritățile spun că da, ONG-urile le contrazic: „Când a început lucrul la proiect, am cerut să participăm la consultări și am fost respinși, din cauza urgenței cu care trebuia întocmit. Doar că pe 14 septembrie am întrebat la CE și încă nu ajunsese la ei. Poate l-au trimis cu porumbelul”, spune Lavinia Andrei, expert, Terra Mileniul III.  

Legea a fost modificată. Pentru cine?

Între timp, Autoritatea Națională pentru Reglementare în Energie, instituția care se ocupă, așa cum îi spune și numele, cu reglementarea acestei piețe, nu a stat degeaba, iar în urmă cu câteva luni a adus o serie de modificări legii 220/2008, care stabilește sistemul de promovare a producerii de energie din surse regenerabile. Unii au privit schimbarea ca pe un element pozitiv, întrucât înlătura multe din neclaritățile prezente în fosta formă. Alții, cum este și cazul Laviniei Andrei, consideră că și noua variantă conține câteva prevederi cel puțin nefericite. Între acestea, faptul că ANRE are voie să modifice retroactiv cota de achiziție a certificatelor verzi, în funcție de realizările efective din anul precedent, „ceea ce, evident, diminuează semnificativ eficiența sistemului de certificate”.
Apoi, inoportună, crede reprezentanta Terra, este și eliminarea articolului 21 din fosta lege, care „se referea la facilitățile acordate persoanelor fizice care produc energie electrică pentru acoperirea a minimum 20% din consumul propriu, și că acestea pot beneficia de decuceri din venitul total de până la 50% din valoarea echipamentelor și instalațiilor achiziționate în scopul producerii.” Aceasta, în condițiile în care, potrivit Laviniei Andrei, „noua directivă europeană pune mare accent pe încurajarea producției energetice de către IMM-uri și persoane fizice.”
Nicio problemă, din nefericire sau nu, legea nu are nici acum continuare norme de aplicare, deci efectele modificărilor nu aveau cum să intre în vigoare.

Taxele și avizele, de la investitor la investitor

Așadar, în lipsa unui cadru legislativ coerent, lucrurile stau cam așa pe piața regenerabilelor: pentru punerea în funcțiune a unui parc eolian este nevoie de aproximativ 85 de avize, la care se adaugă reacția întârziată a autorităților locale, care duce ca de la inițierea procesului de autorizare și până la
Implementare să treacă doi ani. Apoi, așa cum atenționează raportul
„Coruptabilitatea legislației. Studiu de caz – Utilizarea energiei eoliene în România”, realizat de reprezentanți ai trei ONG-uri, „din interviurile realizate cu dezvoltatorii de proiecte a rezultat că legislația este interpretabilă, deoarece „permite oricărui funcționar public să poată cere orice document, de la 1 la n, pentru că există în legislația românească sintagma: „și orice alte documente considerate necesare pt a lua o decizie””.
În plus, așa cum știe orice potențial investitor, consultant sau jurnalist, lista completă a tuturor pașilor și documentelor necesare nu este furnizată pe de-a-ntregul de nicio autoritate. Motiv pentru care, atenționează studiul, „pentru racordarea la sistem sunt percepute taxe preferențiale. Astfel, unele companii mari au primit derogare de la aceste taxe, în vreme ce companiile mici sunt supuse unor taxe împovărătoare. Modalitățile de taxare nu sunt transparente și nu pot fi verificate”.