Comisia Europeană și viitorul Uniunii Europene

Gheorghe Piperea propune reformarea Comisiei Europene, criticând extinderea atribuțiilor sale, cheltuirea banilor publici și lipsa de transparență. În analiza sa, avansează varianta transformării instituției într-un secretariat tehnic al Parlamentului European și al Consiliului.

Fără exagerare, lunile acestea se joacă soarta Comisiei Europene.

Ursula von der Leyen a propus un buget multianual de 2.000 de miliarde de euro, dar statele membre net contributoare la bugetul UE, în special Germania, presează pentru un buget mult mai mic, ceva sub 1.400 de miliarde de euro. Motivația este dublă: Comisia Europeană și-a lăbărțat prea mult competențele auto-atribuite și bugetele corespunzătoare, iar statele membre, care trec prin crize majore economice și sociale, nu mai pot pretinde cetățenilor să plătească taxe și impozite suplimentare necesare ambițiilor mereu crescânde și multiplicate ale birocrației de la Bruxelles, din jurul Ursulei von der Leyen.

În plus, din 2019, de când a început perioada de „domnie” a Ursulei von der Leyen, nu numai că, în mod ilegitim și netransparent, Comisia Europeană și-a luat tot mai multe atribuții pe care nu le are conform Tratatelor UE, dar tot – absolut tot  – ceea ce a făcut Comisia Europeană a fost greșit și falimentar. Politica sanitară din pandemie a dus la supra-îndatoarea statelor membre și a UE, la falimentarea economiei și la sărăcirea populației, care și-a pierdut încrederea în democrație. Politicile climatice, pe cât de iraționale, pe atât de costisitoare și ineficiente, au sudat o criză energetică și alimentară de criza sanitară (pentru care vom plăti zeci de ani, sub formă de rambursare a împrumuturilor din PNRR). La aceste două crize sudate s-a mai sudat una – criza militară și geopolitică. De fiecare dată, cu fiecare dușman nou, natural sau fabricat, s-a ridicat „necesitatea” unor noi și noi atribuții de salvator pe care și le-a arogat Comisia Europeană, care a cerut mereu mai mulți bani pentru aceste noi atribuții și, mai ales, a cheltuit bani pentru a-și cumpăra aplauze. Este ceea ce, în limbajul social media, se numește astroturfing –  fabricarea unei false impresii de sprijin popular prin intermediul organizațiilor așa-zis non-guvernamentale finanțate din banii publici, de la centru.

Dealtfel, Comisia Europeană de azi este și o problemă de ineficiență a statului de drept și de regres democratic al UE.

Pe de o parte, CJUE a sancționat Comisia Europeană pentru lipsă de transparență decizională, în cazul Pfizergate, iar la ora la care discutăm pe rolul CJUE se află două acțiuni în anulare contra unor programe cu totul discreționare și abuziv împinse pe agenda publică de Ursula von der Leyen: programul Security Action for Europe (SAFE) a fost atacat de Parlamentul European, prin președinta Roberta Metsola, iar acordul cu statele membre Mercosur, semnat pentru intrarea în vigoare provizorie cu mult înainte de votul Parlamentului European, a fost atacat de Polonia.

Pe de altă parte, așa-numitul scut democratic european este nimic altceva decât o jenantă imitație a reglementărilor totalitare din China, fiind menit, declarativ, să apere democrația și libertatea de opinie, dar în fapt, să cenzureze. Așa cum se spune pe social media, UE apără democrația anihilând-o și susține libertatea de opinie eliminând-o. În privința alegerilor, ele sunt libere doar dacă iese cine trebuie. Dacă votul merge către mișcările politice din „cordonul sanitar”, alegerile se anulează, pentru ingerință rusă. După caz, votanții care aleg altceva decât radicalii pro-europeni sunt sancționați cu retragerea sau limitarea fondurilor publice europene.

De aceea, se pune problema dacă nu cumva Comisia Europeană ar trebui desființată, pentru a salva Uniunea Europeană.

Alternativ, Comisia Europeană ar putea fi redusă la un secretariat tehnic al Parlamentului și al Consiliului, care nu ar avea nevoie de bugete de trilioane și nici de armate de birocrați de peste 65 de mii de inși, care azi papă 15 miliarde de euro anual.

Nu de alta, dar main – stream – ul politic republican din SUA vorbește apăsat de demantelarea Uniunii Europene, începând cu 2030. Ceea ce, de altfel, ar fi o mare greșeală: Uniunea Europeană suntem noi, iar nu birocrația bruxeleză.

Cum a crescut puterea Comisiei Europene

Originile Comisiei Europene se situează departe, în anul 1951. O Înaltă Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și a fost înființată prin Tratatul de la Paris (1951). Primul președinte a fost Jean Monnet. Această Înaltă Autoritate era un organism cu puteri executive independente și obligatorii, acționând peste guvernele naționale în sectoarele strategice ale cărbunelui și oțelului.

Comisia Europeană a apărut, cu această denumire, de-abia prin Tratatul de la Roma de instituire a Comunității Economice Europen, din 1957. Paradoxal, dar încă de pe atunci statele membre s-au temut de puterea uriașă a fostei Înalte Autorități. Comisia Europeană a fost dotată în mod intenționat cu puteri reduse. Puterea de decizie directă a fost cantonată la statele membre, reunite în Consiliu. Cu toate acestea, încă de la origini, Comisiei Europene i s-a conferit un adevărat monopol: inițiativa legislativă. Deși Parlamentul European este, de mult timp, co-legiuitor, alături de Consiliu, membrii săi nu au nici azi drept de a propune „legi” europene, adică regulamente și directive.

Tratatul de la Maastricht (1992) și Tratatul de la Lisabona (2007) au fost instrumentele prin care Comisia Europeană a devenit ceea ce este acum: un fel de executiv (guvern) al Uniunii Europene, chit că nu vorbim de o federație și nici de un stat supra-național, ci de o construcție juridică de tip contractual, fundată pe scopuri economice și cooperative, în vederea asigurării păcii între statele membre. Pe măsură ce statele au decis să treacă de la o simplă zonă de comerț liber la o monedă comună (Euro), la politici de mediu, justiție și digitalizare, ele însele au mandatat Comisia să gestioneze aceste noi realități.

Ulterior, cu fiecare criză care a apărut (2001 – 2007, criza teroristă, 2008 – criza bancară, 2009 – 2011 – criza datoriilor suverane ale statelor din grupul PIIGS, 2020 – 2026 – crizele sudate sanitară, climatică, energetică/alimentară, geopolitic/militară), Comisia Europeană și-a mai arogat câte un set nou de competențe, precum și suplimente de buget și armate de birocrați care, în genere, taie frunze la câini și hiper-reglementează.

Transformarea Comisiei într-o entitate fără putere executivă, într-un simplu secretariat tehnic*, ar schimba fundamental dinamica blocului comunitar. O uniune a națiunilor, economică, fără bariere vamale și fără bariere de circulație a muncii, capitalurilor și serviciilor, orientată prioritar către concurența loială și protecția consumatorilor, ar putea reda comunității celor 27 de state membre ale UE vigoarea și interesul de a redeveni în cooperare campionii comerciali ai lumii, așa cum era în anul 1989, când 10 state membre, cu 200 de milioane de locuitori, realizau 23% din PIB  – ul la nivel mondial (astăzi, după 37 de ani de regresie democratică și economică, 27 de state membre ale UE, cu 460 de milioane de locuitori, mai realizează doar 12% din PIB – ul global).

Incompetența și eșecurile diplomatice din ultimii 4 ani, probate cu asupra de măsură de cele 2 echipe succesive ale Ursulei von der Leyen, înlătură „argumentul” că o simplă asociație de națiuni suverane nu poate negocia eficient tratate comerciale globale, sancțiuni economice sau achiziții de urgență. De asemenea, supra-îndatorarea, deficitele, lipsa de transparență și, mai ales, lipsa de responsabilitate în cheltuirea banului public probează că statele membre sunt cu mult mai indreptățite să pretindă redobîndirea competențelor cedate (cu sau fără vot și susținere popular reală) Comisiei Europene, un organism ne-ales de nimeni și, deci, „descătușat” de orice control sau scrutin electoral.

Tratutul Uniunii, însuși, la art. 1, impune ca deciziile să se ia cât mai transparent și cât mai aproape de cetățeni.

Centralizarea puterii și a deciziei duce și la fenomenul de gigantism, denumit și „sindromul Diplodocus”: creierul este atât de departe de membre și de corpul animalului încât nu mai poate reacționa la stimuli și nu mai poate controla conștient și eficient organismul.

Ironic, dar legislația concurenței, impusă corporațiilor chiar de Comisia Europeană, sub sancțiuni enorme, determină segmentarea unei întreprinderi care este prea mare pentru a mai funcționa eficient și corect din punctul de vedere al concurenței.

Mișcarea MAGA (Make America Great Again) promovează o doctrină strict suveranistă, bazată pe relații bilaterale („America First”) și pe respingerea organizațiilor multilaterale sau a blocurilor comerciale integrate, pe care le consideră entități globaliste ineficiente.

Din această perspectivă, predicțiile privind demantelarea UE în următorii ani se bazează pe două curente convergente:

(i) Presiunea externă: un mediu geopolitic ostil integrării europene, în care marii actori globali preferă să negocieze separat cu fiecare stat european;

(ii) Faliile interne: nemulțumirile legitime ale cetățenilor față de birocrația de la Bruxelles și presiunea noului buget pentru a alimenta mișcările eurocritice din interiorul statelor membre.

Dacă UE se va fragmenta sau dacă își va recalibra mecanismele interne, depinde în totalitate de capacitatea guvernelor naționale de a găsi un echilibru între suveranitatea locală și avantajele strategice ale unui executiv comun puternic.

Finanțarea organizațiilor și criticile privind transparența

Chiar dacă așa-numiții radicali pro-europeni neagă asta vehement, nucleul dezbaterii contemporane îl reprezintă „capturarea statului” de către interese corporative și fenomenul de „astroturfing” (crearea unei false impresii de sprijin popular prin intermediul organizațiilor finanțate de la centru).

În aprilie 2025, un raport de audit major al Curții Europene de Conturi (CCE) a dezvăluit că, în perioada 2021-2023, Uniunea Europeană a acordat 7,4 miliarde de euro către o multitudine de organizații neguvernamentale (ONG-uri).

Din perspectiva curentului eurocritic și suveranist, cifrele publicate de CCE confirmă o agendă ideologică auto-întreținută.

Lipsa de transparență și controlul narativului – auditul CCE a avertizat explicit că finanțarea ONG-urilor este „prea opacă”, iar datele privind beneficiarii reali sunt fragmentate; o parte semnificativă din aceste fonduri merge către activități de lobby și advocacy; Comisia Europeană finanțează organizații care, ulterior, fac lobby pe lângă aceiași birocrați pentru a promova politici centralizate (de exemplu, restricții climatice dure sau reglementări ale discursului online prin Digital Services Act), creând un circuit închis în care cetățeanul de rând nu are niciun cuvânt de spus…

Reprezentarea marilor corporații: reglementările masive impuse de Comisie (în energie, digital, finanțe) sunt de fapt scrise sub influența marilor corporații. Companiile gigant au bugete uriașe de lobby la Bruxelles și își permit să implementeze standarde birocratice complexe, în timp ce firmele mici și mijlocii locale sunt sufocate de costurile de conformare și scoase de pe piață.

Aparatul tehnocratic de la Bruxelles și susținătorii societății civile apără aceste finanțări prin tot felul de argumente pernicioase:

-din cele 7,4 miliarde de euro, cea mai mare parte nu merge către „aplauze” și astroturfind, ci către proiecte concrete de coeziune, cercetare, ajutor umanitar, integrarea migranților și protecția mediului; statul sau structurile UE nu au flexibilitatea administrativă de a ajuta direct comunitățile defavorizate, motiv pentru care externalizează aceste servicii către societatea civilă; (dacă ar fi așa, s-ar ivi imediat întrebarea de ce mai plătim taxe și impozite unui stat ineficient, care – culmea – mai și plătește unor privați pentru a derula serviciile publice pe care statul nu le poate presta eficient … );

• ⁠  ⁠trebuie să alegem, cică, între „complexul cenzurii” și igiena informațională: ceea ce criticii numesc cenzură, Comisia Europeană numește luptă împotriva dezinformării și a atacurilor hibride (venite de regulă dinspre actori statali ostili precum Rusia); finanțarea acordată organizațiilor de tip fact-checking sau celor care monitorizează discursul instigator la ură este privită de susținătorii UE ca o măsură de protecție a democrației, nu ca o suprimare a ei.

(așa cum spuneam, UE și „societatea civilă” luptă pentru libertatea opiniei suprimând-o; pe de altă parte, nimeni, niciodată, nu a reușit să explice de ce anumite entități, aflate pe lista scurtă a Comisiei, pot primi bani pentru a stabili adevărul în raport de care toate informațiile, opiniile sau opțiunile sunt false ori dez-informatoare sau instigatoare la ură și cine le-a dat o asemenea competență, de a stabili adevărul, în locul judecătorilor și al instanțelor)

Raportul oficial al auditorilor europeni a validat suspiciunile privind lipsa de control, arătând că sistemul se bazează masiv pe auto-declarații neînsoțite de verificări stricte. Această slăbiciune structurală a lăsat ușa deschisă acuzațiilor că banii contribuabililor europeni sunt folosiți pentru a finanța o mașinărie ideologică care validează deciziile politice ale executivului european, ocolind votul direct al cetățenilor.

Raportul sus-enunțat detaliază că, din totalul de 7,4 miliarde de euro acordați ONG-urilor în perioada 2021-2023 pentru politici interne, 4,8 miliarde de euro au fost distribuiți direct de către Comisia Europeană și 2,6 miliarde de euro au fost alocați prin intermediul autorităților din statele membre.

Auditorii europeni au subliniat o problemă sistemică: datele sunt fragmentate și lipsite de fiabilitate, ceea ce face imposibilă o cartografiere precisă și transparentă pe țări în registrele publice centrale. Sistemele informatice ale UE nu permit extragerea automată a sumelor exacte destinate exclusiv ONG-urilor dintr-o anumită țară, deoarece multe entități folosesc „auto-declararea”. Multe institute de cercetare controlate de stat sau asociații comerciale s-au înregistrat ilegal ca „ONG-uri” pentru a accesa aceste fonduri.

Drept reacție la această opacitate europeană, în iulie 2026, Senatul României a propus o inițiativă legislativă națională prin care s-ar putea ajunge la obligarea ONG-urilor de a publica identitatea tuturor donatorilor pentru sumele ce depășesc 5.000 RON (aprox. 1.000 EUR). Printre altele, un asemenea proiect are aptitudinea de a preveni și combate spălarea de bani și influențele externe netransparente comise prin intermediul ONG  -urilor.

Scandalurile repetate de corupție (precum Qatargate) și presiunile politice interne au forțat o reformă a regulilor de lobby, implementată accelerat între 2025 și 2026.

Măsurile adoptate pentru a opri lobby-ul ascuns:

• ⁠  ⁠Condiționalitatea strictă (No Registration, No Meeting): Începând cu regulile dure din septembrie 2025, s-a extins interdicția ca oficialii europeni (inclusiv managerii de personal, directorii generali și șefii de echipe din Parlament și Comisie) să aibă întâlniri cu reprezentanți ai unor interese terțe dacă aceștia nu sunt înscriși în Registrul de Transparență al UE. Toate întâlnirile programate trebuie publicate obligatoriu online, menționând subiectul și interesele reprezentate.
• ⁠  ⁠Tăierea fondurilor UE pentru activități de Lobby: Într-o mișcare condusă de grupurile politice conservatoare, Comisia a început să aplice restricții bugetare severe. De exemplu, organizațiilor de mediu finanțate prin programul LIFE (buget de 5,4 miliarde €) li s-a interzis explicit să mai folosească banii europeni pentru activități de lobby și advocacy direcționate către oficialii de la Bruxelles.
• ⁠  ⁠Controlul influenței statelor terțe: În noiembrie 2025, Parlamentul European și-a adoptat poziția pentru o directivă privind transparența reprezentării intereselor remunerate de țări din afara UE. Aceasta va introduce Numere Europene de Înregistrare a Reprezentării de Interese (EIRN).

Sunt obligatorii și registrele naționale centralizate pentru a preveni situațiile în care corporații străine sau guverne autoritare cumpără influență prin intermediul unor firme de consultanță sau ONG-uri paravan.

Digital Services Act (DSA) și „Complexul Cenzurii”

DSA a intrat în vigoare pentru marile platforme în 2024, iar în 2026 implementarea sa a intrat într-o fază de monitorizare agresivă și aplicare a sancțiunilor. Regulamentul obligă platformele cu peste 45 de milioane de utilizatori (VLOPs – X, Meta, TikTok, YouTube) să modereze conținutul conform unor standarde centralizate.

Platformele sunt obligate prin lege să demonstreze Comisiei Europene că designul lor nu permite propagarea discursului instigator la ură, a manipulării electorale sau a „dezinformării”. Dacă nu cenzurează proactiv aceste fenomene, riscă amenzi astronomice de până la 6% din cifra de afaceri globală. În iulie 2026, platforma X (Twitter) a fost forțată să accepte un plan corectiv sub supravegherea strictă a Comisiei din cauza neconformării la aceste standarde de control. Asupra amenzii se deruleaz, în prezent, un dificil proces la CJUE.

Conform primului raport de bilanț publicat de Comisie în februarie 2026, mecanismele DSA au dus la o explozie a contestațiilor: platformele din UE au fost forțate să revină asupra a 50 de milioane de decizii de moderare (ștergeri de conturi sau postări) în urma apelurilor făcute de utilizatori, demonstrând o rată uriașă de eroare și cenzură nejustificată prin algoritmi.

DSA acordă un statut special unor entități private și ONG-uri agreate de Comisie. Notificările trimise de aceste structuri cu privire la conținutul considerat „ilegal” sau „dezinformare” trebuie tratate cu prioritate absolută de algoritmii platformelor, ducând la eliminarea rapidă a postărilor. Acest mecanism externalizează, pur și simplu, cenzura politică către ONG-uri ideologice, ocolind instanțele de judecată.

 

Articol platit de ECR Group din Parlamentul European

Notificare privind transparența