Noul Cod civil inaugurează, din acest punct de vedere, o nouă eră, aceea a regulilor şi precauţiilor. Grija legiuitorului pentru această etapă este dovedită de instituirea a nu mai puţin de trei seturi de norme ce se aplică conduitei părţilor pe durata negocierilor: obligaţia general valabilă de a acţiona cu bună-credinţă, buna-credinţă incidentă în cazul particular al negocierilor şi incriminarea unor anumite conduite pe parcursul negocierilor.

Iată cum se concretizează aceste noi repere juridice. În primul rând, se interzice în mod expres ca partea să negocieze fără intenţia de a încheia un contract sau să se retragă intempestiv dintr-o negociere. Prima ipostază surprinsă de textul de lege este relativ clară. Cel puţin teoretic, o atare situaţie poate fi probată prin dezvăluirea conţinutului discuţiilor purtate în paralel de partea acuzată de un comportament neloial, cu un terţ, aflate în faza avansată (spre exemplu, prin intermediul martorilor), urmate, eventual, de încheierea contractului cu respectivul terţ. Cronologia relaţiei cu terţul, privită în paralel cu derularea negocierilor între actorii legitimaţi în faţa instanţei ca victimă şi călău, va reprezenta un element esenţial în cadrul unui litigiu. În exemplul dat, legea îl sancţionează pe cel care a iniţiat/continuat negocierile cu o parte, deşi decizia sa de a intra într-un raport contractual cu un terţ fusese deja luată, fiind agreate elementele esenţiale ale actului juridic ce urma a fi perfectat cu acel terţ. Nu la fel de clar este însă cel de-al doilea scenariu, vizând „ruperea negocierilor“.

Se sancţionează retragerea din negocieri?

Putem înţelege oare că orice retragere bruscă din negocieri este sancţionabilă? Răspunsul este categoric nu. Îi va reveni judecătorului misiunea deloc simplă de a aprecia, în funcţie de circumstanţele concrete, dacă încetarea subită a unei negocieri este sau nu sancţionabilă. Într-o interpretare rezonabilă ar urma să fie sancţionate situaţii precum aceea în care o parte revine asupra unor clauze agreate de părţi şi, ca urmare a refuzului celeilalte părţi de a le amenda, încetează brusc negocierea. Exemplul dat nu poate fi însă tratat în mod simplist. Instanţa va trebui să verifice multiple aspecte de fineţe. Astfel, va trebui clarificat dacă solicitarea exprimată de partea blamată pentru conduita sa, în sensul renegocierii unor clauze agreate, este sau nu rezultatul intenţiei acelei părţi de a restabili un echilibru contractual. Instanţa va trebui să stabilească dacă solicitarea era sau nu justificată, din perspectiva echilibrului menţionat, datorită modului în care au evoluat alte clauze, după momentul convenirii celor la care au revenit discuţiile, în final. O atare intenţie a părţii, de a menţine echilibrul contractual, nu ar putea să fie calificată ca ilicită. De asemenea, instanţa va trebui să investigheze dacă solicitarea părţii acuzate de un comportament neonest nu a avut ca fundament raţiuni de ordin economic (spre exemplu, obţinerea unui preţ mai avantajos, ca urmare a unei oferte primite de la un terţ).

Astfel, ocrotirea bunei-credinţe nu se poate realiza decât dintr-o perspectivă pragmatică, ţinând cont de interesul funciarmente economic al oricărei operaţiuni juridice supuse negocierii. În concluzie, textele în discuţie nu pot fi aplicate în baza unui postulat de tip stalinist, care ar impune continuarea negocierilor în ciuda faptului că acel raport juridic nu mai este atractiv pentru o parte. Pe scurt, ne putem urmări interesele, însă cu bun-simţ.

Riscurile negocierii

În al doilea rând, fluctuaţiile unei părţi pe parcursul negocierilor trebuie să ia în considerare riscurile aferente. În cazul unor negocieri derulate într-un cadru liber, conform art. 1.183 NCC, partea vătămată prin conduita partenerului său va putea obţine, ca despăgubire, acoperirea pagubei efective, adică a costurilor efectuate în vederea negocierilor. Textul face însă referire şi la o a doua componentă a despăgubirii, care ar putea fi subsumată ideii de beneficiu nerealizat: „se va ţine seama de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte“.

Specificul negocierilor (o etapă a nisipurilor mişcătoare, în care părţile nu pot miza încă pe un beneficiu ce ar urma să le revină în baza unui contract, a cărui încheiere este doar eventuală), dar şi termenii relativ ezitanţi pe care îi foloseşte NCC („se va ţine seama“), pot fi consideraţi indicii pentru cuantificarea acestui beneficiu nerealizat.

Astfel, putem considera că partea vătămată nu va fi despăgubită pentru întregul beneficiu nerealizat posibil a fi obţinut în urma ofertei terţului – la care a renunţat – (adică pentru profitul ce i-ar fi revenit în temeiul contractului cu terţul). Mai degrabă, acest beneficiu va fi doar un element care să ghideze judecătorul, în ceea ce priveşte aprecierea sumei acordate.

Cât priveşte negocierile purtate într-un cadru contractual, credem că limitele despăgubirii vor fi, în final, comparabile cu cele descrise mai sus, cu precizarea că, în ipoteza dată, se va aplica răspunderea contractuală. Considerăm că o soluţie rezonabilă ar fi ca judecătorul să se orienteze către acordarea despăgubirilor (altele decât cele care acoperă paguba efectivă, derivând din costurile angajate pentru negocieri) ţinând cont, pe baza probelor administrate, de şansele pe care le aveau părţile să încheie acel contract. Incertitudinea pe care o implică o negociere, din perspectiva posibilităţii părţilor de a încheia actul juridic discutat, trebuie să fie transpusă în cadrul operaţiunii de cuantificare a despăgubirii. Cu alte cuvinte, ar fi firesc ca beneficiul nerealizat să fie cuantificat doar proporţional cu suma ce putea fi obţinută ca profit de partea lezată, în urma derulării contractului a cărui negociere a eşuat. Această proporţie va ţine cont de şansele efective pe care le aveau părţile să încheie acel contract. Aşadar, ca figură juridică, mecanismul de estimare a beneficiului nerealizat ar trebui să se încadreze în ipoteza prevăzută de art. 1.532 alin. (2) NCC: „prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului“, iar nu strict în cea a art. 1.531 alin. (2) NCC: „prejudiciul cuprinde […] beneficiul de care acesta este lipsit“.

Ioana Gelepu, Avocat asociat, Ţuca Zbârcea & Asociaţii

Te-ar putea interesa și: