Discriminarea la locul de muncă rămâne, în România, ca şi în restul Europei, o problemă sensibilă, greu de gestionat de către autorităţi şi companii. La acest capitol ne încadrăm în media Uniunii Europene, aderând şi la aceleaşi prejudecăţi. Cei mai expuşi la discriminare dintre angajaţii din România sunt homosexualii şi rromii.
„Femeile nu pot practica anumite profesii“(40%), „există diferenţe biologice între bărbaţi şi femei“(35%), „morala creştină face diferenţa între bărbaţi şi femei“ (24%). Acestea sunt câteva dintre convingerile românului de ambe sexe, de peste 30 de ani, din mediul urban, aşa cum reies ele din Barometrul de opinie publică din 2005. Potrivit aceluiaşi studiu, doi români din cinci se declară împotriva căsătoriilor homosexuale, iar 75% dintre noi nu ar concepe ca un membru al familiei să aibă altă orientare sexuală.
Homosexualitatea, cel mai greu de tolerat
Definită prin statut ca „prima organizaţie neguvernamentală de drepturile omului din România care apără şi promovează drepturile LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, persoane transgender) la nivel naţional“, Accept este, poate, cel mai implicat şi vizibil ONG în lupta împotriva discriminării. Chiar luna trecută, asociaţia a avut prima victorie în justiţie, după ce un membru al comunităţii, căruia îi acoperise toate cheltuielile de judecată, a câştigat un proces împotriva unei societăţi a statului. „Un coleg a fost tratat în batjocură când voia să-şi plătească factura la Distrigaz. Mă întreb cum ar fi tratat dacă ar lucra la Distrigaz“, spune Florentina Bocioc, directoarea Accept. A cui este vina pentru aceste cazuri? „Statul, ce avea de făcut a făcut. Există o legislaţie, o instituţie care a început să funcţioneze (Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării, n.r.), au început să apară şi cazuri în instanţă. Ce ar mai putea să facă autorităţile sunt politici publice şi campanii de presă, dar acesta este un lux pe lângă ce alte probleme stringente au de rezolvat. Problema este la angajator“, răspunde Florentina Bocioc. Potrivit directoarei Accept, tocmai această serie de interdicţii impuse de lege a dat naştere la alte anomalii.
„Pentru că a început să-şi dea seama că poate fi pedepsit în cazul discriminării evidente, şeful ia alte măsuri împotriva angajatului homosexual şi face în aşa fel încât să-l poată încadra la alte categorii: îi dă de muncă mai mult decât poate face sau recurge la abuzul psihologic, care este cel mai de temut, până îl determină să demisioneze“. Potrivit unui raport realizat de Deloitte anul trecut, 39% dintre membrii comunităţii LGBT la nivel mondial declarau că au fost, la un moment dat în carieră, hărţuiţi la locul de muncă.
Scăparea rromilor: ştergerea originilor
„În 2002 am fost acuzat de şeful meu direct că am furat un calculator. Am fost urmărit câteva luni bune de o situaţie care nu era corectă, mi-au luat declaraţii, am fost cercetat, i-am dat în judecată pentru discriminare. Am câştigat procesele“, este confesiunea unui jurist de 41 de ani de etnie romă, cu ocazia unor interviuri pentru Barometrul de opinie publică. Cazul său nu este singular. Un argument în acest sens este şi numărul de petiţii primite de Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării din partea rromilor: 85 în 2005, cu 40 mai multe decât în anul precedent, la mare distanţă de persoanele cu dizabilităţi, cu 21 de plângeri, de cele infectate cu HIV, 10, sau de cele discriminate pe criteriul orientării sexuale, 9. Totuşi, „Barometrul incluziunii rromilor“, realizat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă la începutul acestui an, arată că, după 1990, gradul de intoleranţă al populaţiei majoritare faţă de rromi a scăzut progresiv. Şi, dacă în 1993 peste 70% dintre români refuzau să aibă vecini rromi, în 2006 ponderea acestora s-a redus la jumătate.
Potrivit recensământului din 2001, în România nu ar fi mai mult de 535.000 de rromi, în timp ce cifra vehiculată de Academia Română este de 1.512.000. „Diferenţa este constituită, în bună parte, de cei pe care eu îi numesc «rromi invizibili», cei care nu se declară rromi sau care nu sunt percepuţi ca etnici rromi de către colegii de muncă, deoarece nu corespund stereotipurilor obişnuite, se mai şi spală, se mai dau şi cu un parfum“, spune Gelu Duminică, sociolog de profesie şi preşedinte al Agenţiei de Dezvoltare Comunitară „Împreună“ (ADCI), specializată în domeniul ocupării rromilor pe piaţa muncii. „Mi s-a întâmplat şi mie să le spun colegilor că sunt rom şi să nu mă creadă. Din păcate, vizibilitatea este asigurată de o pătură relativ redusă de rromi, şi nu neapărat de eşantionul cel mai fericit“. De unde şi prejudecăţile de care se loveşte întreaga masă de rromi şi soluţia aceasta de „negare a originilor“. „Autorităţile trebuie, la un moment dat, să realizeze că înteţirea eforturilor pentru incluziunea rromilor pe piaţa muncii ar putea fi o soluţie foarte oportună pentru rezolvarea crizei de personal care se prefigurează în România“, afirmă Gelu Duminică. Ca punct de pornire al acestui proiect de viitor, statisticile privindu-i pe membrii etniei rome, cel puţin pe aceia declaraţi, creează un tablou întunecat: mai puţin de cinci procente din totalul populaţiei rome au terminat liceul şi doar 0,2% au absolvit un ciclu universitar. Peste 50.000 dintre rromi nu au niciun act de identitate, 10,6% nu au nicio sursă de venit, iar unul din cinci locuieşte într-o casă pe care o ocupă ilegal.
Una dintre cauzele acestor statistici poate fi, aşa cum precizează directorul ADCI, fondurile modeste rezervate programelor pentru incluziunea rromilor, 50 de milioane de euro din 1990 şi până astăzi, respectiv doi euro anual per capita. „Mai puţin decât suma investită pe cap de vacă furajată, de 2,5 euro“, remarcă el. Deci, chiar dacă ar trebui să investească mult mai mult în programele de educare a etnicilor, „ca răsplată o să aibă parte de o forţă de muncă tânără cu o medie de vârstă de 25 de ani, care va rămâne cel puţin încă pe atât în câmpul muncii.“
Femeile rămân în epoca patriarhatului
În vestul Europei, diferenţa de salarizare dintre bărbaţi şi femei este de circa 15%. „La noi este mai mare, e de ajuns să amintim că 67% dintre femei câştigă mai puţin de salariul mediu pe economie, iar domeniile înspre care se îndreaptă ele cu precădere – sănătate, învăţământ – sunt printre cel mai prost plătite în România“, spune Mihaela Miroiu, profesor universitar la SNSPA şi promotoare a mişcării feministe în ţara noastră. Deşi subliniază diferenţa de salarizare faţă de „meseriile specific bărbăteşti – armata, jandarmeria, poliţia – unde salariile sunt de patru-cinci ori mai mari decât salariul mediu“, ea atrage atenţia că discriminarea de gen a rămas apanajul muncii la stat. „În mediul privat, discriminarea este mai puţin vizibilă, mai ales în companiile multinaţionale, care au o tradiţie veche de 40 de ani în a vedea în femeie un angajat, nu un gen“. Totuşi, potrivit Naţiunilor Unite, în momentul de faţă nu există nici o societate în care femeile să se bucure de aceleaşi drepturi cu bărbaţii. Diferenţa este vizibilă şi în mediul privat. Potrivit ONU, la nivel mondial, între 95% şi 97% dintre managerii de top ai marilor corporaţii sunt bărbaţi.
Ca pe orice teren sensibil, în chestiunea discriminării, de orice tip ar fi ea, există şi exagerări. Aşa pot fi catalogate deciziile de sancţionare a unor companii care, în anunţul de angajare al unei secretare, menţionează că printre criteriile cerute sunt aspectul plăcut şi domiciliul (Bucureşti) sau, culmea, pedepsirea Brigăzii pentru Apărarea Drepturilor Omului, care, în conţinutul unui anunţ de recrutare, precizează „vârsta maximă, 28 de ani“.
Bugetarii, cei mai oropsiţi
«În mediul privat, discriminarea este mai puţin vizibilă, mai ales în companiile multinaţionale, care au o tradiţie veche de 40 de ani în a vedea în femeie un angajat, nu un gen.»
Mihaela Miroiu, profesor universitar SNSPA
Intoleranţii noştri faţă cu intoleranţii lor
