Taxa pe tranzacţiile financiare este un subiect intens discutat încă din anul 2009, când, în urma instalării crizei financiare la nivel mondial, s-a pus problema  întăririi reglementării industriei financiare în general. O supraveghere mai atentă şi mai eficientă poate fi dublată şi de o impozitare diferenţiată, care să acopere costurile suplimentare ale  reglementării şi să compenseze, cel puţin parţial, contribuţia guvernelor naţionale la capitalizarea instituţiilor financiare din multe ţări europene.
Astfel, taxa pe tranzacţiile financiare a început să fie considerată un soi de „răsplată“ a sistemului financiar pentru ajutorul de stat de care a beneficiat în perioada 2009 – 2010, mai ales în condiţiile în care sectorul financiar beneficiază în continuare de un avantaj fiscal comparativ cu alte sectoare, prin scutirea de la aplicarea taxei pe valoarea adăugată. Pe lângă generarea unor venituri suplimentare, această taxă se doreşte a fi şi o unealtă în politica de descurajare a acelor tranzacţii speculative care nu aduc valoare pieţelor financiare, însă creează riscuri sistemice.
Paradoxal, taxa pe tranzacţiile financiare nu este un subiect deloc nou. Această taxă a existat în Statele Unite ale Americii în secolul trecut, fiind abrogată la jumătatea anilor ‘60. De asemenea, Marea Britanie aplică şi în prezent un sistem asemănător de impozitare a anumitor tranzacţii financiare, cu o taxă de timbru de 0,5% din valoarea tranzacţiilor.
Cum funcţionează o astfel de taxă?
Orice tranzacţie cu instrumente financiare între instituţii financiare şi persoane juridice asimilate se supune impozitării cu această taxă, care se achită de către cumpărător, traducându-se într-o creştere directă a costului de tranzacţionare cu această sumă.
În Uniunea Europeană, lucrurile devin mai complicate datorită angajamentelor asumate de fiecare stat membru de a nu aplica măsuri care să distorsioneze competiţia sau să afecteze funcţionarea pieţei interne. Apar astfel întrebări legitime privind modul în care ar afecta o astfel de măsură competitivitatea sectorului bancar european, comparativ cu cel american şi asiatic, nivelul taxei armonizate (sau dacă să se acorde libertate statelor membre de a-şi stabili singure nivelul taxei) ori condiţiile de aplicare.
Chiar dacă sunt încă multe întrebări la care se caută răspuns, există deja ţări care aplică această taxă: Franţa (de la 1 august 2012) şi Ungaria (de la 1 ianuarie 2013), nu însă fără controverse privind analiza de impact al taxei, costurile de administrare etc.
În paralel cu eforturile individuale ale statelor membre, Comisia Europeană încearcă să impună o armonizare în acest sens şi chiar a făcut în anul 2011 o propunere de directivă privind un sistem comun al taxei pe tranzacţiile financiare (2011/0261).
Astfel, în viziunea Comisiei, taxa pe tranzacţiile financiare ar contribui direct la îndeplinirea unor obiective strategice (supravegherea mai atentă a sectorului financiar, sporirea calităţii pieţelor financiare prin transparenţă şi consolidarea instituţiilor financiare), fiind recomandată stabilirea unui regim al taxei care să asigure un echilibru între generarea de venituri fiscale suplimentare pentru bugetele statelor membre şi potenţiala scădere a volumului de tranzacţii din piaţă. Iată câteva dintre elementele discutate în cadrul propunerii Comisiei:
Cât? Pentru a respecta principiul subsidiarităţii, unul din principiile fundamentale ale Uniunii Europene, cota poate fi stabilită de fiecare stat membru în parte (recomandarea fiind de 0,1% pentru instrumentele financiare standard şi de 0,01% pentru instrumentele financiare derivate a căror decontare se face în funcţie de valoarea unui activ suport). Baza de aplicare va fi însă una extinsă, cu puţine excepţii (de exemplu, tranzacţiile cu titlurile de stat, tranzacţiile cu clienţii nefinanciari, ofertele publice de vânzare).
Cui s-ar aplica? Instituţii specializate care tranzacţionează instrumente financiare: instituţii de credit, societăţi de administrare a investiţiilor, societăţi de asigurare şi reasigurare, organismele de plasament colectiv şi administratorii lor, fondurile de pensii şi administratorii lor. Se încearcă astfel evitarea unui impact asupra întreprinderilor care utilizează pieţele financiare pentru finanţare sau gestionarea riscurilor. 
Unde? Impozitarea se va face în funcţie de ţara de reşedinţă a instituţiei financiare în cauză, indiferent de piaţa pe care are loc tranzacţia – reglementată (bursă), dar şi tranzacţiile private. Prin urmare, va exista un impact mai mare în ţările cu o lungă tradiţie în domeniul financiar şi cu instituţii de dimensiuni regionale. Ce se întâmplă în acest moment în Uniune? Pentru adoptarea unei directive în domeniul fiscalităţii,  este nevoie de unanimitate. Or, în acest moment nu se conturează o astfel de unanimitate, ca urmare a opoziţiei manifestate de o serie de state, îndeosebi Marea Britanie şi ţările nordice.
Totuşi, la sfârşitul lunii septembrie 2012, Franţa şi Germania au abordat Comisia Europeană pentru instituirea procedurii de cooperare în aplicarea taxei pe tranzacţiile financiare. Această procedură prevede că un minim de nouă state membre (reprezentând cel puţin 70% din populaţia Uniunii Europene) pot să decidă armonizarea într-un anumit domeniu, fără susţinerea celorlalte state membre. Franţa şi Germania sunt susţinute de alte nouă state membre (Belgia, Austria, Portugalia, Grecia, Slovenia, Estonia, Spania, Italia şi Slovacia), astfel încât este foarte posibil ca această procedură de cooperare să se finalizeze prin introducerea unei taxe pe tranzacţiile financiare în aceste state.
Prin urmare, este foarte posibil ca în viitorul apropriat aceste ţări să aplice o taxă pe tranzacţiile financiare. În ceea ce priveşte poziţia României, deşi au existat numeroase păreri pro şi contra, nu a fost exprimată încă o poziţie oficială.
Oponenţii acestei taxe se tem de pierderea avantajului pieţelor financiare europene în favoarea celor americane şi asiatice, cu consecinţe directe în reducerea volumelor de tranzacţionare şi a impozitelor rezultate din câştigurile de capital. De asemenea, având în vedere amploarea sistemului financiar (care generează peste 5% din produsul intern brut al Uniunii), un cost suplimentar de tranzacţionare ar putea fi transferat consumatorilor finali de produse investiţionale şi bancare. Indiferent care va fi viitorul acestei taxe, un lucru este clar: tendinţele la nivel european şi chiar global sunt de întărire a reglementării  sectorului financiar, iar acest lucru va avea consecinţe inclusiv pe plan fiscal.

Alexandra Smedoiu,
Manager, Consultanță Fiscală, PwC