Locul din România care ascunde o adevărată comoară ascunsă! Foarte puțini români cunosc adevăratul potențial al acestei zone speciale. Iată care sunt secretele acestei regiuni.
Minele de cărbune din Valea Jiului, o resursă care a schimbat regiunea
Timp de un secol și jumătate, minele de cărbune din Valea Jiului au fost coloana vertebrală a economiei orașelor miniere din Hunedoara. Totuși, era mineritului pare să se apropie de sfârșit. Regiunea minieră din România ascunde și alte resurse naturale valoroase, în afară de bogățiile sale în materie de „aur negru”.
Situată între munți cu înălțimi ce depășesc 2.000 de metri, Valea Jiului din Hunedoara și-a câștigat notorietatea datorită zăcămintelor imense de cărbune. Ele au fost exploatate masiv timp de aproape 200 de ani. Totuși, resursele de cărbune nu au fost singurele avantaje naturale ale regiunii hunedorene.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, primele exploatări miniere de cărbune din Valea Jiului, Hunedoara, au fost inaugurate. Acest teritoriu adăpostea odinioară depozite imense de cărbune, uneori vizibile la suprafață. Focurile subterane ardeau încet, creând o atmosferă întunecată și misterioasă.
Înainte ca exploatările miniere de cărbune să se dezvolte, regiunea depresiunii din sudul județului Hunedoara, străbătută de Jiuri, apărea călătorilor ca un teritoriu neîmblânzit.
Vizitatorii acestei regiuni întâlneau câteva sate vechi, cu populație puțină, lăsate în paragină vara de către familiile de păstori ce-și duceau turmele pe munți. Aceștia părăseau cabanele și stânele de pe vârfuri numai în momentul în care zăpezile începeau să distrugă pajiștile.
Extracția cărbunelui a reconfigurat în întregime soarta satelor din Valea Jiului. Așezările mici au dispărut, iar în locul lor au apărut în timp cele șase orașe cu specific minier (Petrila, Petroșani, Aninoasa, Vulcan, Lupeni și Uricani). Acestea, în perioada de apogeu a comunismului, găzduiau împreună peste 150.000 de locuitori.
Declinul industriei miniere a început în 1990
În perioada post-1990, prăbușirea sectorului minier a condus la reducerea cu o treime a numărului de locuitori din Valea Jiului. În acest moment, aproximativ 100.000 de persoane mai numesc acest loc „acasă”.
În imediata apropiere a orașelor miniere hunedorene, kilometri întregi de galerii subterane străbat bazinul carbonifer care se întinde pe o suprafață de aproape 20.000 de hectare. În adâncurile Văii Jiului se găsesc peste 20 de straturi de cărbune. Ele se întind de la est la vest, de la un capăt la altul al depresiunii, unele având grosimi impresionante, care ating 50 de metri.
Straturile de cărbune se răspândesc pe o distanță de până la 50 de kilometri. În plus, au lățimi impresionante de până la zece kilometri în partea estică a Văii Jiului (în zonele Petrila și Petroșani). Ele devin, totuși, semnificativ mai înguste la extremitatea vestică a văii, după localitatea Uricani.
Exploatarea cărbunelui în Valea Jiului a atins apogeul dezvoltării sale la sfârșitul anilor ’80, când, împreună cu uzinele aferente, număra peste 40.000 de angajați. Aici, se realiza o producție anuală de peste zece milioane de tone de huilă!
Ulterior, industria minieră a început să înregistreze o scădere. În acest moment, doar patru mine din Valea Jiului mai funcționează. Cu toate acestea, ele se află într-un proces gradual de închidere. Acestea sunt situate la Lonea, Petroșani – Livezeni, Vulcan și Lupeni.
Alte resurse naturale prezente în Valea Jiului
În ciuda faptului că economia din Valea Jiului a fost predominant susținută de resursele de cărbune, trebuie să precizăm că „aurul negru” nu reprezintă singura bogăție naturală a acestei regiuni hunedorene.
Valea Jiului din Hunedoara este cunoscută pentru bogățiile sale naturale. Încă din Antichitate, romani căutau aur nativ în albia râurilor de munte din regiunea Petrila Lonea. În prezent, rămășițele unor așezări antice, dacice și romane pot fi descoperite în apropierea localităților Petrila și Petroșani, în zona numită Bănița.
„Urme neînsemnate de minerit roman se pot vedea la Jieț, lângă Petroșani, unde minerii spălau aur. Descoperirile arheologie au arătat că romanii au extins exploatarea aluviunilor aurifere și la izvoarele Jiului”, potrivit cercetătorului Ioan Velica, în cartea „Călătorii prin vârstele Văii Jiului”.
Aur și Cuarț în Valea Jiului
În secolul al XIX-lea, aurul a fost căutat cu ardoare în versanții ce înconjurau văile râurilor de munte din regiune. Totuși, exploatarea acestuia a fost în cele din urmă înlocuită de investiții mai stabile și mai profitabile în exploatările ample de cărbune.
„Marea bogăţie a acestui domeniu al cărbunelui care conţine, aşa cum s-ar părea, cărbune excelent, nu poate fi trecută cu vederea. Plasată de asemenea la câteva mile de zăcămintele de minereu de fier remarcabile ale Hunedoarei şi Teliucului (Telek), există un motiv suplimentar ca ele să fie dezvoltate. Aurul este o speculaţie, în care norocul şi şansa sunt de mai mult folos decât cunoaşterea şi industria.
Cărbunele este o certitudine şi este de sperat că Valea Jiului va prezenta în curând dovada profitabilităţii industriei, a bogăţiei de minerale“, aflăm din relatările geologului David Ansted, în 1862, în ghidul „O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862“.
În timpul erei comuniste, o carieră din Valea Jiului a fost recunoscută drept locul de unde s-a extras cel mai pur cuarț din Europa, conform relatărilor din acea perioadă.
În deceniile anilor ’80 și ’90, cariera de cuarț din Uricani, situată pe muntele Șiglău, era activă, dar ulterior a fost lăsată în conservare. Potrivit mărturiilor foștilor angajați, în ultimii ani ai regimului comunist, o parte semnificativă din producția lunară de aproximativ 75 de tone de cuarț era destinată pentru înfrumusețarea Casei Poporului.
„75 de tone de cuarţ de cea mai bună calitate deveneau cristal pentru podoabele Casei Republicii, în vreme ce exista o acută penurie de sticlă optică sau de siliciu. Nu mai vorbesc de florile de mină, cuarţuri găsite şi recuperate din carieră, cu care orice muzeu s-ar mândri – cuarţuri care fac parte din patrimoniul naţional – pur şi simplu erau luate de şefii cei mari de la Bucureşti. Furt pe faţă, în loc să le avem într-o sală de muzeu în oraş”, potrivit inginerul Ioan Toacsen.
Cuarțul prelucrat în cariera de pe Dealul Șiglăului din Uricani era utilizat în principal ca materie primă pentru fabrica de sticlă Vitrometan din Mediaș. De asemenea, era trimis către fabricile de cristal, porțelan și emailuri din Bistrița, Dorohoi, Cluj și București.
„Zăcământul din dealul Şiglăului este foarte bogat în siliciu, ceea ce face ca preparaţia să fie, în pofida numărului restrâns de lucrători, o unitate de importanţă deosebită.
De munca noastră depinde în bună măsură calitatea sticlei optice, a unor componente pe bază de cuarţ pentru industria electronică şi a cristalurilor româneşti apreciate bine şi pe piaţa externă. De asemenea, livrăm siliciu tehnic şi la Combinatul metalurgic din Tulcea”, informa, în 1990, inginerul Ioan Toacsen.