Mulți se întreabă de ce sunt atâtea discuții despre un mecanism care nu a fost inventat în România, despre o lege care nu ar trebui comentată ci repectată, despre un mecanism care funcționează foarte bine în câteva țări Europene. Cum a apărut această taxă? Ce nu este clar? De ce există atâtea discuții? Conform ordonanței de urgență nr. 110/2011 a Guvernului României, producătorii trebuie să plătească toate tratamentele pe care nu le poate plăti statul, înainte cu un an ca acesta să vireze banii. În loc să fie un mecanism de control al cheltuielilor, este o impunere de a acoperi subfinanțarea acută a bugetului alocat medicamentelor. Și asta nu e tot. Producătorii sunt forțați să plătească taxa și pentru marjele distribuitorilor, farmaciilor și TVA.

Mai simplu, producătorii vor trebui să acopere toate neajunsurile sistemului legate de subfinanțare, lipsă de eficiență și de control al potențialelor abuzuri și fraude. Cu alte cuvinte, producătorii trebuie să preia întreaga diferență dintre consum și buget, diferență de care nu ei sunt responsabili și, mai ales, diferență care nu poate fi estimată. Așa ceva nu se întâmplă nicăieri în Europa și în niciun alt sector economic din România. Este ca și cum ai impune constructorilor de autoturisme să plătească ei tichetele din Programul Rabla pentru care nu mai există finanțare, constructorilor de drumuri să plătească ei pentru lucrările efectuate, pentru care statul nu mai are bani sau producătorilor de energie să plătească ei facturile instituțiilor de stat carora li s-a terminat bugetul.

Producătorii de medicamente au demonstrat deja că ei sunt parte a soluțiilor și nu a problemelor, prin alimentarea pieței cu medicamente indiferent cât de mari au fost întârzierile la plată. Guvernul a anunțat Fondul Monetar Internaţional că nu mai sunt arierate la medicamente, adică nu s-a depășit cu mai mult de 90 de zile termenul legal de plată de 210 zile. Acest lucru este adevărat,însă ceea ce nu se înțelege este că un termen de plată de 10 luni dintr-un consum anual de 6,7 miliarde de lei înseamnă 1,3 miliarde de euro. Aceasta este  finanțarea ”gratuită” a sistemului sanitar din partea producătorilor de medicamente. Dacă mecanismul este nesustenabil nimeni nu câștigă în cele din urmă. Statul nu va colecta ceea ce și-a propus, producătorii vor fi supuși unor presiuni care sfidează pricipiile economice, iar la mijloc sunt pacienții. De ce se întâmplă toate aceste lucruri? Pentru că noțiuni precum “transparență”, „sustenabilitate” și „predictibilitate” sună diferit pentru agenții economici și pentru factorii de decizie care influențează mediul în care aceștia își desfășoară activitatea.

Iată câteva răspunsuri simple la întrebările legitime care au apărut în jurul acestei taxe:
De ce nu este predictibilă? Pentru că ea se calculează ca fiind 100% din diferența aritmetică între consum și buget, primul termen al ecuației nefiind cunoscut și nici controlat de către plătitorul taxei.

De ce nu este sustenabilă? Pentru că în condițiile bugetului pe 2012 (5,7 miliarde lei), al consumului din 2011 (6,7 miliarde lei) și a aplicării ei la preț de retail (prețul de producător este numai 70% din prețul final), impactul total asupra veniturilor este uriaș: 20% dacă piața va rămâne la același nivel (puțin probabil într-un an electoral și o mare nevoie neacoperită), 28,4% dacă piața va crește cu 10%. Este evident și pentru un necunoscător că un impozit pe venit de peste 20% care se cumulează unui impozit pe profit de 16% poate duce mulți agenți economici în stare de faliment.

De ce este incorectă? Pentru că este absurd să impozitezi pe cineva cu 100% din veniturile făcute de alți agenți economici (marjele de farmacie, distribuție) sau de stat (TVA).

De ce este periculoasă pentru sistem? Pentru că dacă indiferent cât consumi, te bazezi că altcineva plătește factura ce depășește bugetul, îți pierzi orice dorință de control al abuzurilor și fraudelor și, în niciun caz, nu vei mai lupta pentru creșterea bugetului sănătății (cu sub 4% din PIB ne aflăm pe ultimul loc în Europa).

De ce este ”ciudată”? Pentru că nu se respectă nici măcar înțelesul noțiunii de clawback. ”Back” înseamnă ”inapoi”. Această taxă trebuie plătită cu aproape un an ”înainte” ca banii să fie plătiți producătorilor.

Ce propun producătorii? Trei lucruri simple care au fost agreate parțial sau în totalitate de cele mai multe instituții naționale și internaționale: 1. Taxa să se aplice la diferența între consumul dintr-un an față de consumul real al anului precedent; 2. Taxa să se aplice pentru producători numai la nivel de preț de producător; 3. Să existe o sumă maximă peste care această taxă să nu poată trece. Interesant este că majoritatea politicienilor au înțeles și au demonstrat asta în luna noiembrie când 87% dintre senatori au votat cele trei amendamente de mai sus.

Ce mai este de făcut? Să explicăm de o mie de ori dacă este nevoie că elasticul care este întins prea mult se poate rupe, iar reînnodarea lui va costa înzecit.

Sorin Popescu, Şef grup comunicare Asociaţia Română a Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM)