Economia socială, numită şi economie solidară (Eme şi Laville, 2006), entreprises promotrices (Münkner, 2010), “al treilea sector” (Defourny, 2004) sau economie socială şi solidară (Canfin, 2008) a funcţionat, chiar dacă nu ca şi problematică sau conceptualizare, dar cu certitudine ca şi realitate, şi în societăţile tradiţionale. Ea a început să capete contur, ca formă specifică de organizare, abia în secolul al XIX-lea când apar primele reglementări cu privire la societăţile de ajutor reciproc şi se înregistrează participări consistente ale întreprinderilor de economie socială la expoziţiile universale.
Economia socială este definită ca fiind ”ansamblul întreprinderilor neaparţinând sectorului public care, cu o funcţionare şi gestiune democratice şi o egalitate a drepturilor şi obligaţiilor membrilor, practică un regim special de proprietate şi de repartizare a sarcinilor, destinând profitul, creşterii entităţii respective şi ameliorării serviciilor pentru comunitate” (Charte de l'économie sociale, 1980).
În România, economia socială, atât ca realitate, cât şi ca imagine, este încă departe de ceea ce ar putea şi ar trebui să fie: o alternativă viabilă pentru economia liberală şi o oportunitate pentru integrarea în muncă şi implicit o mai bună valorizare a grupurilor vulnerabile.
Mai multe detatalii despre articol: