Ratko Mladic, măcelarul de la Srebrenica, a întrevăzut cu 20 de ani înainte slăbiciunea, impotenţa şi diviziunile care ameninţă astăzi cu destrămarea Bătrânei Europe. Nu numai că a înţeles acest lucru, dar l-a şi transformat într-un punct de forţă. Datorită indiferenţei comunităţii europene de atunci, a privirii când impotente, când permisive a Londrei, Parisului şi Berlinului, generalul Mladic şi-a permis luxul de a asedia, a distruge şi a extermina.
Metastaza unei Uniuni pregătite, 20 de ani mai târziu, să se prăbuşească sub loviturile tragediei greceşti începe aşadar din Balcani. Iar printre paginile documentelor procesului intentat împotriva monstrului Ratko Mladic, care a început miercuri la Tribunalul Internaţional de la Haga, se ascunde păcatul original al UE. O Europă prizonieră a diviziunilor genetice. O Europă care, din 1991 şi până în 1995, i-a lăsat "via libera" generalui simbol sârb, permiţându-i mai întâi ororile purificării etnice, apoi cele ale asediului de la Sarajevo pentru a culmina cu acea capodoperă a ororii numită Srebrenica. În acest scenariu al morţii, Europa şi reprezentanţii săi joacă un rol destul de important.
La 4 iunie 1995, generalul francez Bernard Janvier, comandantul de atunci al tuturor forţelor ONU din fosta Iugoslavie, s-a întâlnit în secret cu Ratko Mladic pentru a trata eliberarea căştilor albastre, în mare parte franceze, transformate de miliţiile sârbe în ostatici şi scuturi umane. Ratko i-a acordat acest lucru, pretinzând în schimb încetarea raidurilor aeriene ale NATO. Exact o lună mai târziu, generalul sârb începea asediul asupra oraşului Srebrenica, mica enclavă musulmană asediată de miliţiile sale în ciuda faptului că ONU o considera "o zonă protejată".
În cartea neagră a infamiei europene, după numele lui Janvier apare cel al colonelului Thom Karremans, ofiţerul aflat la comanda batalionului căştilor albastre olandeze care, la data de 11 iunie 1995, a predat oraşul Srebrenica în mâinile armatei lui Mladic. Înainte de a depune armele, înainte de a ciocni paharul cu Mladic, înainte de a-i preda cele 8.000 de suflete din Srebrenica, Karremans a invocat cu disperare intervenţia aeriană a NATO. Decizia finală trebuia luată de Janvier, numai că generalul, în loc să se consulte cu ONU, cheamă Parisul. Alain Juppé, primul ministru francez de atunci – acelaşi care în calitate de ministru de externe al preşedintelui Sarkozy va sprijini bombardamentele asupra Libiei – îl sfătuieşte să refuze. Cei 8.000 de morţi de la Srebrenica, acordul tacit al Franţei, cupa de şampanie pe care colonelul olandez Karremans a ciocnit-o cu monstrul Mladic reprezintă doar epilogul ororilor europene.
Uniunea Europeană apare divizată şi certăreaţă chiar din primele zile ale dezintegrării iugoslave. În iunie 1991, Slovenia şi Croaţia se bazează în special pe sprijinul Germaniei şi Austriei pentru a spune adio Belgradului; sperând ca cele două ţări mentore ale independenţei lor le vor apăra de furia sârbă. Nu au ţinut însă cont de indiferenţa ostilă a Londrei şi a Parisului. În timp ce Europa se preface că intermediază o pace imposibilă, Marea Britanie şi Franţa sprijină Belgradul.
Fără să-i pese de aceste precedente, Europa îşi asumă, în 1992, responsabilitatea de a sprijini referendumul pentru independenţă cerut de musulmanii din Bosnia Herţegovina. Ştiu cu toţii că noua succesiune va declanşa deschiderea celui mai sângeros şi necruţător capitol al conflictului.
Iar Europa ştie şi ea că propriile diviziuni o vor împiedica să joace atât rolul împăciuitorului, cât şi să blocheze furia sârbă.
Cu toate acestea, în acel fatidic 1992, Europa îşi ascundea capul sub nisip, aşteptând ca evenimentele să-şi urmeze singure cursul. Adică reacţionează cu aceaşi prostie cu care asistă astăzi la drama Greciei. Rezultatul de atunci au fost cei 8.000 de morţi ai masacrului de la Srebrenica, al cărui autor a fost Ratko Mladic şi cele circa 100.000 de victime ale tragediei bosniace; 20 de ani mai târziu, ultimul monstru al acelui război este Ratko Mladic. Să sperăm că peste câţiva ani, supravieţuitorii Europei nu vor trebui să găsească altul pentru a justifica dezastrul numit Grecia.
SURSA: Rador