La sfârșit de ianuarie, în România ninge! Nici măcar foarte abundent, nici măcar foarte viscolit, nici măcar cu temperaturi foarte scăzute. Și totuși, știrile din ultimele zile se învârt în jurul blocărilor de drumuri și accidentelor rutiere cauzate de ninsori.
Autoritățile, dar și oamenii, se comportă de ca și când încălzirea globală ar fi o decizie administrativă luată la ONU, la Davos sau aiurea și niște funcționari neglijenți sau leneși de prin Cer au ignorat aceste comandamente și, oroare!, au dat drumul la ninsori în ianuarie.
Lăsând gluma la o parte, observăm că proverbiala inerție a autorităților românești, luate prin surprindere de fenomene cât se poate de naturale, tinde să se transforme într-un fel de zombificare generală. Pur și simplu nimănui nu-i mai pasă și toată lumea așteaptă ceva, fără să știe ce anume, ceva care va rezolva, dintr-odată, Totul!
De ce nu sunt pregătite autoritățile pentru vremea de iarnă? Poate din indolență, poate din incompetență, poate din prostie pură.
Însă mai este un element pe care eu, cel puțin, îl observ, dar pe care nu îl văd conștientizat la nivelul conducerilor administrative românești, începând cu președintele țării și terminând cu ultimul primar de comună. Este vorba despre oboseală. De mai mulți ani, încă înainte de pandemie, societatea românească (dar și cea europeană!) trăiește sub un bombardament de avertismente, atenționări și alerte venite din toate direcțiile, în toate domeniile posibile. Eu un fel de zgâlțâială continuă pe fond sonor de sirene de alarmă și clipociri de girofaruri.
În fața acestei avalanșe de strigăte contradictorii, răspunsul românesc este paralizia
De exemplu, gestionarea pandemiei de către autoritățile desemnate ad hoc este criticabilă și ar trebui să fie criticată, întrucât este evident că s-au produs abuzuri. Cu toate acestea, nu a existat și nu sunt semne că va exista un raport al autorităților și o asumare a responsabilităților. Se pare că la cel mai înalt nivel atitudinea este: „S-o lăsăm așa cum a căzut!”. Desigur, viața merge înainte, trebuie să mergem la serviciu, trebuie să ne creștem copiii, trebuie să ne plătim facturile, trebuie să achiziționăm noul model de smartphone… Totuși, în urmă a rămas ceva nerezolvat.
Un alt exemplu. Mai e puțin și se face anul de când în Ucraina se desfășoară un război adevărat, cu bombardamente, cu lupte reale între militari profesioniști, cu aviație, drone etc. România este un stat membru NATO, iar NATO a hotărât că Ucraina trebuie sprijinită până la capăt. Totuși, actuala conducere politică a României fie tace, fie reia declarații oficiale occidentale, fie dă impresia că face jocuri de culise.
Având în vedere că suntem țara cea mai apropiată geografic de linia frontului, eu cred că era absolut necesară crearea unei structuri naționale, transparente, care să pregătească țara pentru orice eventualitate. Această structură ar fi trebuit să comunice constant cu cetățenii și să inspire încredere în vigilența și competența autorităților. Nimic din toate acestea!
Cu câteva zile în urmă, înainte de ninsoare, uciderea unei femei de o haită de câini vagabonzi a inflamat, puțin, mass media și rețelele sociale. În 2013, un caz asemănător, în timpul guvernării Ponta, a provocat un vulcan de indignare din partea Opoziției și a președintelui de atunci. Acum responsabilitatea este pasată către cei mai mărunți funcționari, iar primarul de sector, primarul general și președintele tac sau se scuză. Când se va topi zăpada, tragedia femeii omorâte va fi istorie antică.
Cam în urmă cu trei-patru ani, în vocabularul autorităților și al mass media își făcea apariția un nou cuvânt: reziliența. Este un cuvânt importat din discursul liderilor politici europeni și americani. Folosirea obsesivă a unui cuvânt este un semn că în viitorul apropiat se va întâmpla ceva care va avea legătură cu cuvântul respectiv. Cehov spunea că dacă în primul act al unei piese vedem o pușcă atârnată pe perete, cu siguranță ea va fi folosită în ultimul act.
Prin utilizarea în discursul public a „rezilienței”, se face o analogie între felul în care se comportă un material supus unor forțe exterioare și felul în care ar trebui să se comporte o societate supusă, la rândul ei, unor condiții extreme. Materialul „rezilient” revine la starea inițială după ce forțele exterioare au încetat să acționeze. Societatea „rezilientă” ar trebui să fie, conform acestei analogii, o societate conștientă de efectele negative ale constrângerilor exterioare și să acționeze ordonat pentru contracararea acestora și pentru recuperarea rapidă a stării anterioare.
Se pune întrebarea: cât de mult va dura perioada în care condițiile exterioare sunt negative și, subsecvent, dacă societatea are suficientă „reziliență”?
Există o întreagă literatură de psihologie experimentală în acest domeniu. Printre altele, este edificator experimentul cu un șoricel lăsat într-un vas cu apă. În mod „normal”, șoricelul se îneacă în jumătate de oră. Dacă, însă, șoricelul este scos din apă după zece minute și lăsat să se odihnească un minut, rezistența lui ulterioară este de zece ori mai mare. Cu alte cuvinte, factorul cheie al „rezilienței” este existența speranței că o anumită situație negativă se va termina și vei putea ieși din ea.
Trecerea de la șoareci la oameni nu este liniară. Oamenii, fiind structurați social, pot dezvolta o gamă mult mai largă de strategii de supraviețuire. Între acestea se numără, poate ciudat pentru cultura occidentală, oboseala și indiferența.
În România, toată lumea așteaptă ceva, nimeni nu știe ce, dar acel ceva ar trebui să rezolve Totul. Îmi amintesc că o asemenea stare de spirit am mai trăit-o prin 1987-1988.