Indicele covrigului în economie

Speranța moare ultima, se spune. Dar ce mai rămâne după ce nu mai e nicio speranță? Nimicul? Deșertăciunea? Vidul? Ce se întâmplă atunci când o întreagă generație, entuziastă și cu putere de muncă ajunge să privească lung și nepăsător către politicienii și patronii din propria țară? Pentru că asta se întâmplă acum în România. Tot mediul de afaceri pare căzut într-o depresie fără ieșire. Nu există proiecte de anvergură, nu se fac investiții majore, nu se cheltuiesc bani.

Blocuri înalte se scorojesc nelocuite în bătaia vântului și a ploii, mallurile au devenit mai degrabă muzee, iar showroomurile auto doar niște biete popasuri rezervate celor care au sponsori ce lucrează pe la ASF. Consumul a înghețat, economia crește pe datorie sau susținută doar de exporturile multinaționalelor, șomajul e în floare, insolvențele și falimentele ating cote-record. Lângă noi, în Ucraina, se întâmplă o criză fără precedent. Alegerile europarlamentare bat la ușă. Cresc taxele și datoria externă. Iar noi, cei ce ducem pe umeri tot greul, ne uităm la toate astea și nu avem nicio reacție. Orice am încerca, oricum ne-am învârti, concluzia pare a fi aceeași: nu avem nicio perspectivă!

Există și afaceri care înfloresc. Am întâlnit chiar și așa ceva. Este vorba despre covrigării. Nici măcar shaorma nu mai este atât de cerută. Până la urmă, ar fi fost vorba despre un produs relativ sofisticat. Cu carne, legume, aluat și destulă muncă inclusă în preț. Acum, covrigul e rege! Cocă goală, un pic rumenită, care să se umfle în stomacul românului și să-i dea senzația că și-a potolit foamea. Acesta este produsul de succes al economiei românești. Fără taxe de plătit (doar nu cere cineva bonul de casă!), fără mult personal, fără investiții uriașe, covrigul a ajuns cel mai puternic produs al capitalismului românesc. Nu mă înțelegeți greșit! Nu am nimic împotriva antreprenorilor care aleg să se ocupe cu așa ceva. Dimpotrivă, e demn de respect talentul lor de a se orienta către o nișă care are succes. E lăudabil faptul că reușesc să supraviețuiască unei crize care pare perpetuă, ba chiar să se dezvolte. Este excelent faptul că niște oameni – angajații covrigăriilor, precum și șoferii care fac aprovizionarea – au la sfârșitul zilei ceva bani în buzunar și o pâine albă de pus pe masă. Cred, însă, că asaltul covrigăriilor reprezintă simptomele unei probleme extrem de grave: sărăcirea populației până la limita subzistenței. În secolul XXI, când au acces la informație – gratuit, pe internet – despre importanța alimentației sănătoase și despre pericolele reale pe care le bagă în stomac, românii își hrănesc copiii cu cocă goală.

Așadar, ce urmează atunci când moare speranța? Ați ghicit! Atunci când nimeni nu mai speră nimic, ne rămâne covrigul.
 

CLAUDIU ȘERBAN,
director editorial Capital