Aprofundați, mai jos, culisele procesului unuia dintre cei mai controversați lideri ai României postdecembriste, cu mențiunea că am reluat acest serial exact din locul unde-l întrerupsesem în cadrul primului episod!
„Pentru a-l condamna pe inculpatul DNL, instanța de fond (în opinia majoritară) a avut în vedere următoarele argumente, așa cum sunt prezentate la pag.280-309 din sentință:
- Ascendentul moral pe care inculpatul DNL îl avea față de inculpata AF și de care s-a folosit deliberat pentru a-și desăvârși demersul său infracțional (pag.284).
În acest sens, în sentință se reține că legătura de colaborare dintre cei doi, atât în plan politic (ambii fiind membri ai PSD, filiala Teleorman), cât și instituțional, în cadrul Consiliului Județean Teleorman, „dar şi funcţiile deţinute de inculpatul DNL la acel moment, au creat între cei doi o legătură subiectivă, unilaterală, esenţială în raportul dintre instigat şi instigator. O dovadă a acestui fapt este că, atunci când inculpata AF a fost numită director executiv al D.G.A.S.P.C Teleorman, personal, inculpatul DNL a prezentat-o angajaţilor («personal, domnul D. când a numit-o pe doamna AF ne-a prezentat-o tuturor angajaţilor», declaraţie martor CM)” (pag.284).
*
După cum lesne se poate observa, instanța de fond (în opinia majoritară) stabilește aprioric că între cei doi inculpați a existat „o legătură subiectivă, unilaterală, esențială” pornind de la o realitate obiectivă – calitatea de membri de partid în aceeași structură organizatorică, dar și de angajați ai aceleiași instituții, Consiliul Județean Teleorman.
Și pentru a da credibilitate acestei susțineri, în opinia majoritară se invocă afirmația martorei CM, împrejurarea respectivă nefiind confirmată de altcineva.
Pe de altă parte, un astfel de demers – prezentarea la învestire, de către șeful instituției, a unei persoane cu funcție de conducere – nu reprezintă un gest care să primescă o conotație penală;
- Funcțiile deținute de inculpatul DNL în perioada infracțională „îi confereau acestuia autoritate, putere şi influenţă, realizând contextul favorabil iniţierii şi desfăşurării activităţii infracţionale, garantând succesul acesteia. Modul în care inculpata AF a acţionat, în calitatea sa de director executiv/general, la îndemnul inculpatului DNL, de a le menţine pe cele două angajate în funcţie în cadrul D.G.A.S.P.C Teleorman, fără a se o opune și fără a cere explicaţii, ci, pur şi simplu, a pus în practică solicitarea acestuia, reprezintă reflecţia exercitării cu succes de către inculpat a influenţei şi autorităţii de care dispunea” (pag.284).
Din această perspectivă, în sentință sunt invocate considerente de ordin sociologic, studii în care se arată că „influența este un act intenţional prin care un individ încearcă să determine alt individ să gândească sau să comită un alt lucru pe care acesta sigur nu l-ar gândi sau realiza. La baza procesului de conducere stă influenţa care se manifestă prin acţiunea emoţională sau raţională pe care un om o exercită asupra altuia în scopul modificării comportamentului. Influenţa este bazată pe putere.
Puterea este capacitatea unui individ de a influenţa, modifica comportamentul altui individ, de a-l supune voinţei proprii. «Conducerea şi puterea sunt esenţial sinonime» (F.E. Fiedler).
Este de notorietate faptul că o persoană ce ocupă atât o funcţie politică de conducere, cât şi una de demnitate publică din cadrul organelor autorităţii publice locale are capacitatea de a influenţa opinii, de a determina anumite atitudini, comportamente ale unor persoane sau ale unor grupuri. Poziţia şi procesul de conducere reprezintă «influenţa interpersonală exercitată într-o situaţie definită şi dirijată, graţie proceselor de comunicare, spre atingerea unui scop determinat» (E.Tannenbaum, 1961).
Influenţa este dată atât de puterea poziţiei în sine (în speţă, conferită de funcţia în cadrul organizaţiei politice, cea de preşedinte al organizaţiei judeţene a PSD Teleorman), în organisme de stat (Consiliul Judeţean Teleorman – președinte), cât şi de puterea personală, decurgând din cea a poziției (contacte interpersonale pe care le-a cultivat de-a lungul timpului şi care i-au permis la un anumit moment dat să exercite influenţă asupra celorlalţi).
Or, este cunoscut faptul că o persoană cu cât deţine mai multă putere, «cu atât este mai larg teritoriul de manevră al acesteia şi cu atât mai sigură eficienţa tacticilor de influenţă aplicate» (n.m. nu este menționat autorul citatului).
Autoritatea este puterea formală sau legitimă ce decurge din rolul poziţiei oficiale acordate cuiva şi acceptată de subalterni. Atât puterea, cât şi autoritatea se manifestă prin influenţa pe care un individ o exercită asupra celorlalţi.
Toate aceste considerente teoretice şi-au găsit reflectarea în activitatea desfăşurată de inculpatul DNL, felul în care acesta a acţionat în relaţia instituţională cu inculpata AF este expresia elocventă a modului în care puterea, influenţa şi autoritatea conferite de funcţiile deţinute, sunt folosite, în mod intenţionat, în acţiuni cu un scop eminamente nelegal” (pag.284).
Cu toate acestea, la pag.306 se reține că „inculpatul DNL, în apărarea sa, a mai arătat că, aşa cum reiese din cele consemnate în procesul verbal de confruntare dintre acesta şi inculpata AF, din data de 21.03.2018, aceasta a recunoscut că inculpatul nu a exercitat presiuni sau vreo constrângere pentru menţinerea în funcţie a celor două angajate şi nici nu s-a folosit de influenţa rezultată din cele două funcţii deţinute în această solicitare.
Înalta Curte subliniază că este reală susţinerea inculpatului DNL cu privire la cele declarate de inculpata AF cu ocazia confruntării dintre cei doi inculpaţi, respectiv că «inculpatul DNL nu a exercitat asupra mea niciun fel de constrângere ori presiune pentru menţinerea în funcţie a celor două persoane», dar, în acuzaţia formulată de Ministerul Public împotriva inculpatului, nu s-a reţinut că determinarea inculpatei AF la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu s-ar fi realizat prin folosirea de către inculpatul DNL de presiuni, constrângeri, ci doar forma simplă a instigării, prin îndemn.
De asemenea, inculpatul, în apărarea sa, a făcut trimitere la răspunsul inculpatei AF la întrebarea: «Dacă DNL şi-a folosit influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra unei persoane din conducerea DGASPC Teleorman?» cu ocazia confruntării dintre cei doi inculpaţi, care a fost: «Nu. Nu cunosc ca inculpatul DNL să-şi fi exercitat influenţa din perspectiva celor două funcţii îndeplinite asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC Teleorman». Or, reiese în mod clar, că atât întrebarea, cât şi răspunsul nu o vizează pe inculpata AF. De altfel, Înalta Curte reține că, în acuzația formulată împotriva inculpatului DNL, Ministerul Public nu i-a imputat acestuia faptul că ar fi determinat alte persoane din conducerea D.G.A.S.P.C Teleorman la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ci doar pe inculpata AF, motiv pentru care acest răspuns al inculpatei AF nu este de natură a înlătura acuzaţia reţinută.”
*
Argumentele de ordin sociologic invocate de instanța de fond (în opinia majoritară), dincolo de lipsa unei rigori științifice – neinvocarea lucrărilor din care ar fi reproduse citatele din F.E. Fidler și E. Tannenbaum -, ridică problema arbitrariului în motivarea hotărârilor judecătorești. Căci aspecte de ordin teoretic, abstract sunt folosite, iată, în răsturnarea prezumției de nevinovăție, un precedent extrem de primejdios pentru teoria aprecieii probelor și formării convingerii judecătorului.
Oricum, verificând opera sociologului E. Tannenbaum, am constatat că acesta are o singură lucrare – Experiența fascistă: societatea și cultura italiană -, alegerea citatului apărând, din perspectiva analizei experienței fasciste a Italiei, ca un fapt regretabil și total neinspirat. În dorința de a-l condamna cu orice preț pe inculpatul DNL, instanța de fond (în opinia majoritară) putea găsi niște definiții dintr-o lucrare despre societățile democratice, iar nu din perioadele de cataclism socio-politic ale omenirii.
Invocarea unor astfel de argumente dovedește tocmai inexistența unor probe care să demonstreze activitatea de instigare presupus exercitată de inculpatul DNL asupra coinculpatei AF. Or, în acest context, instanța de fond (în opinia majoritară) definește noțiunile de influență, putere și autoritate extrinseci totuși participației penale a instigării.
În această manieră, deloc juridică, instanța de fond (în opinia majoritară) minimalizează relevanța răspunsurilor date de inculpata AF cu ocazia confruntării cu inculpatul DNL, conferindu-le o altă interpretare decât cea reală. Din această perspectivă, este dincolo de orice îndoială că inculpatul DNL nu a exercitat asupra inculpatei AF nicio constrângere sau presiune pentru menținerea în funcție a celor două angajate. Mai mult, inculpatul DNL nu a exercitat vreo influență asupra vreunei persoane din conducerea DGASPC pentru cele două angajate. Este la fel de evident că atunci când s-a referit la „persoanele din conducerea DGASPC”, inculpata AF s-a avut în vedere și pe ea însăși. Mai mult, completul de judecată, în întreaga-i alcătuire, a considerat răspunsul suficient de clar, altminteri ar fi întrebat-o: „Inclusiv asupra dumneavoastră nu a existat o astfel de influență?”
Apărarea apreciază, în consecință, că precizările inculpatei AF fac dovada indubitabilă a inexistenței activității de instigare a inculpatului DNL”.
