Comitetul de Stat al Planificării Creditării

În România anului 2016 există încă voci care par să-și dorească să se revină la planificarea centralizată a creditării din comunism.

Aceste voci deplâng și chiar acuză dezintermedierea financiară survenită în anii de criză și faptul că băncile străine și-ar fi retras masiv liniile de finanțare acordate subsidiarelor din România. Și sunt la un pas să acuze că n-au fost împiedicate să facă asta, prin ordine de zi pe unitate. Aceste luări de poziție nu suferă doar de naționalism și dirijism, ci dau dovadă și de obtuzitate în analiză. Reducerea liniilor de finanțare ar putea avea ca motiv și faptul că marile companii, cele care absorb grosul creditării, nu mai au nevoie de la fel de mult capital ca înainte. În consecință, decizia de business firească a fost ca lichiditatea să nu fie lăsată să băltească acolo unde nu e nevoie de ea, ci redirecționată în direcția cererii. Iar politica monetară, văzută de unii drept vinovat de serviciu, a reușit să genereze economisiri mai mari decât retragerile și astfel să sporească autonomia de finanțare a băncilor și a economiei.

În plus, trebuie spus că retragerile au fost stimulate și de înrăutățirea mediului de afaceri, din cauza decidenților politici. Mediul n-a mai stimulat aceeași cantitate de consum, volumele s-au redus și, drept consecință, cererea de finanțare a scăzut. În criză, consumul fie s-a retras în zona economiei gri sau negre, neînregistrate, unde marii participanți la piață nu sunt prezenți, fie a scăzut din cauza supraîndatorării anterioare. Oricum, întreprinzătorii au avut nevoie de mai puțini bani și atunci este firesc că băncile și-au redirecționat banii în alte zone.

De altfel, banca centrală a anticipat aceste evoluții și de aceea nu a redus agresiv dobânda-cheie. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi creat probleme de lichiditate în sistem. Pe scurt: înrăutățirea mediului de afaceri, din cauza unor decizii politic-fiscale greșite, a fost compensată de BNR prin intermediul politicii monetare, ceea ce a sporit economisirea internă și a redus nevoia de linii de finanțare din exterior. Reamintim că raportul dintre credite și depozite a atins 131% în 2008, de la 80% în 2005, și a revenit în 2015, la 86%, situație ce arată șocuri.

Dar, ne-am dus trei ani în sus, exploziv, după care am revenit în șapte ani la același nivel. Cele două intervale nu sunt identice grație politicii monetare, care a atenuat căderea, prin reducerea lentă a dobânzilor. Politica monetară a făcut asta în situația în care, în România, timpul de impact al fiscalității (mărirea TVA) și al înghețării salariilor este de aproximativ doi ani.

Cei care acuză retragerea liniilor de finanțare ale băncilor străine și faptul că, vezi Doamne, străinii au început să nu mai lucreze cu banii lor, ci cu ai noștri par să-și dorească un acord de la Viena permanentizat întru eternitate. Adică, de fapt, un Comitet de Stat al Planificării creditării similar celui din comunism, doar puțin cosmetizat verbal, ca să cadreze cu globalizarea. Marea eroare a acestui mod de gândire este că o instituție financiară, atunci când vine cu bani într-o țară, nu înseamnă că acordă acelei țări un certificat de bună purtare în alb. Certificatul respectiv este reevaluat permanent, și, în primul rând, în baza deciziilor fiscale și structurale adoptate de Guvern și Parlament, nu a celor monetare.

Mai multe articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe pe bloguluibalan.ro