Bond. Municipal Bond

În 1938, valoarea emisiunilor de obligațiuni municipale tranzacționate la Bursa de Efecte, Acțiuni și Schimb București reprezenta 4% din PIB. În prezent, constituie sub 0,2%. Și totuși, când discutăm de volume mici nu trebuie să găsim un țap ispășitor în bondurile municipale.

Pentru că ceea ce se numește curba randamentelor să nu fie o simplă extrapolare matematică sunt necesare emisiuni consistente de bonduri suverane. Adică, e nevoie să se emită multe titluri cu maturitate peste 10 ani, numite bonds, fiindcă restul sunt t-bills sau t-notes. Dar ce se întâmplă, cadrul fiscal volatil obstrucționează emiterea de obligațiuni în lei pe termen lung? Facem ce facem și tot la Româ- nia capitalistă intrebelică ajungem.

Obligațiunile municipiilor București, Brăila, Craiova, Iași sau Ploiești erau scadente atunci după 40-50 de ani. Și e drept că bondurile suverane joacă în rolul principal, dar obligațiunile companiilor și municipalităților au o influență majoră la construirea curbei randamentelor.

Cu alte cuvinte, Bucureștiul, unde-i mic șomajul și e mediul de afaceri mai bun, deși n-are cum să se finanțeze în momentul de față mai ieftin decât țara, când emite o cantitate mare de obligațiuni, poate îmbunătăți curba de randamente și ratingul suveran. Ceea ce induce interes și încredere pentru întreaga Românie. Nu degeaba se tranzacționau la Bursă, în 1938, zece emisiuni de bonduri ale comunei București. Pentru că e limpede, așa cum în SUA investitorii și apoi finanțatorii sunt atrași de zonele aglomerate de la Marile Lacuri, California și Golful Mexic, la fel caută întreprinzătorii și creditorii cea mai mare piață de la noi. Iar celelalte municipalități erau alese în perioadă interbelică fie datorită poziției lor, fie a disponibilității pentru consum.

Iată pe ce considerente ar trebui să se producă regionalizarea. Să fie atrași investitorii și finanțatorii de ceva interesant, nu să fie satisfăcute interesele baronilor locali. Pentru că din cauza acestora România e mai mult feudală decât capitalistă, și se discută sporadic de noțiuni ca bursă, bond, randament. Așadar, pentru ca obligațiunile municipale să dea adâncime curbei randamentelor trebuie ca primările emitente să ceară rating. Și nici o emisiune nu prea are așa ceva, cu excepția obligațiunilor București din 2005, dar care nu s-au lansat și nu se tranzacționează pe piața românească.

Apoi, pe fondul scăderii dobânzilor, bondurile municipale ar putea concura depozitele bancare, căci se numesc instrumente cu venit fix. Din pă- cate însă, doar se numesc, fiindcă nu poartă dobânzi fixe de 4%-5% ca în perioada interbelică pe baza cărora să se traseze benchmark, ci plasamentele sunt remunerate cu dobânzi variabile, ce fluctuează în funcție de ROBOR. De unde se vede că în loc să concureze piața bancară, se pliază după ea. Cu precizarea că bondurile orășenești interbelice erau acceptate în lombard. Nu ca acum când nu sunt nici instrumente de economisire, nici de refinanțare.

Mai mult articole scrise de Ionuţ Bălan puteţi citi pe bloguluibalan.ro