800 de lei pe lună. Salariu sau leasing de sclavi?

Multinaţionalele, hipermarketurile sau industria de componente auto duduie în România. Produc, exportă, oferă sute de mii de locuri de muncă. Pare nirvana capitalismului, dar de fapt este aproape tragic. Salariile de sub 1.000 de lei sunt, cred eu, o plagă pentru economia şi societatea românească. Nu sunt nici socialist, nici elitist, nici condescendent. Dar cred că modelul de dezvoltare aplicat în ultimii 15 ani în România, cel puţin în producţia industrială, este eronat. La Jucu, celebrul fost „hub tehnologic“, companiile străine angajează mii de oameni cu salarii de 600 de lei. Componentiştii şi asamblatorii de diverse oferă, în medie, salarii de 1.000 de lei. Casierii din hipermarketuri, şi ei la mare căutare, duc acasă 900 de lei pe lună. Vorbim de mult peste un milion de români care iau lunar lefuri de 200-250 de euro. Cred că avem o problemă şi trebuie făcut ceva foarte repede, până nu e prea târziu.

 

Mulţi dintre marii noştri investitorii străini, scuzaţi-mi generalizarea, nu fac decât să recolteze munca brută şi ieftină. Investesc în zone speciale, obţin scutiri de taxe şi facilităţi, iar investiţiile înseamnă hale din panouri care pot fi demontate şi mutate într-o zi, cu tot cu utilajele din interior. Nu folosesc know-how, nici măcar materii prime româneşti. Aduc totul de afară şi angajaţii români prestează munci slab specializate. Pun şaibe la şuruburi, fac două cusături la o husă de scaun şi tot aşa. Un salariu de 1.000 de lei net înseamnă aproape 1.600 brut. Statul încasează puţin de pe urma muncii prost plătite. TVA aproape deloc, câteva taxe locale, pe ici pe colo. Şi cam asta-i contribuţia la buget, deşi producţia respectivă umflă cifrele şi PIB-ul aşa cum se întâmplă acum. Poate că nu e puţin lucru, vin totuşi nişte bani. Însă românii cu 800 de lei pe lună nu sunt consumatori, nu cumpără lucruri, nu-şi plătesc taxele individuale, serviciile publice şi nu iau credite. Nu au bani să investească în educaţia lor şi a copiilor lor şi nu se pot îngriji de propria sănătate. Una peste alta, trăiesc prost, la limita supravieţuirii fizice. Inevitabil, ei se transformă în restanţieri, în datornici la întreţinere sau în asistaţi medical, adică devin o cheltuială la buget. România, societatea în ansamblu, nu progresează dacă vindem pe doi lei muncă brută.

 

Soluţia nu e majorarea salariului minim sau alte artificii electorale cu iz socialist. CAS-ul trebuie redus pentru ca investitorii să fie nevoiţi să plătească mai mult. Oamenii trebuie educaţi, învăţământul trebuie modernizat şi orientat spre abilităţi practice. Şi, cel mai important, mediul de afaceri autohton trebuie sprijinit masiv şi cu orice preţ ca să poată deveni o alternativă mai bănoasă la „lagărele“ de muncă, numite pretenţios „industrie“.

 

CĂTĂLIN ALISTARI,

publisher