Pe grupul statuar de pe faleza din Techirghiol (foto) se spune că un orb, Techir, și măgarul său au intrat, orbecăind, în lacul din localitate, iar asinul nu a mai vrut să iasă o bună bucată de vreme.
După ce s-a lăsat convins de Techir, animalul a ieșit, dar el se vindecase de bubele rele de care era plin, iar Techir vedea din nou lumina zilei.
„Constanța pitorească, cu împrejurimirile ei” a lui Ion Adam, aparută în 1908 și premiată de Academia Română, spune pentru prima dată în scris povestea lui Techir și a… calului său.
Noi prezentăm legenda în varianta deținătorului unui site dedicat Techirghiolului:
Se spunea ca în tinerețea lui, Techir a fost un mare pehlivan, unul care nu pierdea nici o partidă de trântă pe la iarmaroacele care se țineau de la Varna și Balcic, până la Medgidia și Babadag, dar și un nelegiut. Și cu mare străduință, lupte și zgârcenie, își ajunge visul, acela de a deveni ciorbagiu, mai marele unui sat (funcție probabil obținuta prin bacșiș), la Merdevenlipunar, Scărișoara de azi.
Și aici s-a așezat Techir, căsătorindu-se. Și-a cumpărat două cadâne, iar pe altele doua le fură, pe una din Caraomer (Negru Vodă azi) și alta din Mangeapunar (Costinești).
Timpul trece, feciorii lui se fac mari, cad în războiul cu ghiaurii în padurile Ienichi Orman Deli, femeile îi mor și ele una după alta, Techir rămânând singur. Și auzind el ca sultanul Mohamed a pus mare preț pentru gasirea stegului lui Omer Pașa, pierdut în luptele unde i-au căzut și fii, porneste în căutarea lui.
Techir sărăcește
Și-a cheltuit toată averea răscolind de zor țărâna Dobrogei unde și-a pierdut și sănătatea, ajungând în final să locuiască într-un bordei șubred, pe malul ghiolului Tuzla.
Numai un singur suflet mai avea în preajmă, în grajdul prin care sufla vântul rece al Dobrogei, o gloabă răpciugoasă și costelivă pe numele de Belghir.
Dar se pare ca bătrânețea l-a facut și mai uman pe Techir care, de câte ori îi dă câte o mână de fan calului, îl și mângâia ca pe un adevărat prieten, vorbind cu el despre necazurile bătrâneții sale și durerile de picioare, care nu-i mai dădeau pace.
Techir pleacă în căutarea sănătății
Dar într-o bună zi, ieșind cu greu din iarnă, iernile dobrogene erau pedepse aspre pentru cei doi bătrâni, om și cal, cu picioarele umflate și sufletul amărât, în care își și vedea sfârșitul, Techir își aminteste de un vechi cunoscut, hoge la Muratan (Biruința astăzi), care știa de la Allah diferite leacuri pentru bolnavi.
Îl înhamă pe Belghir la cotiga cu două roți și plecă să-și caute vindecarea.
Când l-a vazut, hogea Geambec l-a salutat cu „Bine-ai venit, umbră a trecutului negru”, cunoscându-l prea bine pe Techir și aflând că venise să afle de la Allah o cale de ajutor pentru un păcătos precum fusese, a oftat din rărunchi, deschise Coranul și apoi îi spuse:
„În Coran scrie că bătrânii şi neputincioşii se pot vindeca cu iubirea copiilor, cu grija nevestelor sau cu adevărata prietenie a celor de mai aproape…”
Techir deznădăjduit îl roagă să mai citească o dată căci el, nu mai are pe nimeni, nici femei, nici copii și nici prieteni.
Hogea Geambec îi raspunde:
„Mai scrie, că pentru a ţi se uşura durerile, să te laşi în voia, în drumul şi în dragostea acelei fiinţe pe care o ai mai aproape”.
Techir îi mulțumeste pentru sfaturile sale și adaugă mâhnit:
„Nefericirea şi bătrânul Belghir sunt singurii mei tovarăşi. Trecutul mi-a fost un vis urât, iar durerile îmi sunt grele pedepse…”
Și pleacă spre casă lăsâdu-se în voia lui Belghir, adormind în cotiga-i cu două roți. Și pe când visa mai frumos de malurile răcoroase ale Bosforului, se trezește în clipocitul apei ghiolului în care-l trăsese Belghir pentru a se răcori. Se afla cu tot cu cotigă în apă și se pare că lui Belghir îi placea de minune.
Ieșind cu greu din apă, dar totuși răcorit și parcă umblând mai ușor decât de dimineață, se dezbracă gol și se ântinde la soare pentru a se usca, unde adoarme.
Se trezește dupa un timp cu piele roșie și pârlită de soare. Neștiind cum să se ajute, se unge cu nămolul negru și răcoritor de la malul lacului, simțind imediat efectul binefacător.
Într-un târziu se spală, se îmbracă, îl înhamă pe Belghir și pornesc amândoi spre casă.
A doua zi, însă, își vede calul iarăși în ghiol și își zice:
„Dacă bătrânul meu prieten a intrat şi azi în ghiol cu faţa spre mine, înseamnă că mă aşteaptă. Trebuie să fac ca el. De mulţi ani nu m-am simţit atât de bine ca ieri. De multe luni nu m-am odihnit aşa liniştit ca azi-noapte”.
Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric