La granița cu România, un guvern a ordonat suprimarea fizică a propriilor cetățeni. Oameni vânați pe străzi, cu muniție de război. Nu ți-ai putea închipui așa ceva în secolul XXI, într-o țară europeană. Și totuși este adevărat. Un adevăr dureros ca o tumoare pe creier. La granița cu România! De ce se întâmplă asta? Cine este responsabil? Probabil veți fi văzut la televizor aceste probleme întoarse pe toate părțile. Dar două chestiuni sunt esențiale pentru noi, românii. În primul rând, zona geopolitică în care ne aflăm este extrem de frământată și de tulbure. Iar noi suntem gard în gard cu războiul. Imaginați-vă cum se vede situația aceasta de la etajul douăzeci al unui zgârie-nori din New York, Londra sau Paris. Într-o sală de meeting, unde zece-doisprezece indivizi cu costume de câteva mii de euro și ceasuri elvețiene cu nu-știu-câte complicații, din aur roz, iau decizii de zeci de milioane. Cine și-ar asuma riscul să-și golească contul în direcția țării noastre? Mai ales că marile corporații văd pe hartă o întreagă regiune, nu granițele unor state dintre care unele sunt nou-formate și, în mod evident, instabile. Altfel spus, situația economică a întregii regiuni din care facem parte riscă să devină din ce în ce mai neagră. Iar consecințele economice ale crizei ucrainene sunt încă destul de greu de evaluat.

În al doilea rând, aș vrea să privim situația din perspectiva euroatlantică, în condițiile în care oficialii români tocmai ce s-au stropșit de pe fotoliile de piele luxoasă ale Parlamentului și Guvernului: „Ia mai lăsați-ne, măi, europenilor și americanilor, cu lecțiile voastre despre democrație și stat de drept! Știm noi mai bine ce-avem de făcut la noi în țară.“ Să ne gândim la manevra prin care un întreg sistem de comunicații speciale, cu aplicații militare, este dat prin încredințare directă pe mâna comuniștilor chinezi. Să evaluăm priveliștea unor atacuri directe și fățișe la independența Justiției, țintite cu sânge-rece direct din birourile luxoase ale politicienilor penali de către lunetiști politici angajați cu bani furați, pe care capii partidelor de la putere le-au privit cu îngăduință, susținere și zâmbet larg pe față.

În asemenea momente tulburi, e cazul să ne reamintim de ce am vrut cu toții în UE și NATO. Ne temeam cu toții exact de o situație similară cu ceea ce se întâmplă acum la Kiev. E drept că boomul economic din anii 2000, combinat cu criza financiară mondială, ne-a făcut să uităm cum e să te simți al nimănui. Că ne-am îndoit – unii dintre noi – de modelul capitalist pe care l-am visat zeci de ani cu ochii deschiși. Că ne-am lăsat seduși, poate, de cântecele de sirenă ale televiziunilor lui Dan Voiculescu. Astăzi avem însă dovada că drumul pe care l-am ales atunci este cel bun. Iar Occidentul, cu toate bubele lui, este de o mie de ori mai dezirabil decât surâsul de ucigaș cu sânge-rece al sistemului care funcționează în rezervația marelui urs de la Răsărit.

Claudiu ȘERBAN,
director editorial Capital

Te-ar putea interesa și: