Cine înțelege următorul banc să citească și textul care-i urmează, pentru că îi va trezi amintiri ale unor vremuri pe care îi doresc să nu le mai retrăiască. Cică umbla coana Leana prin Moscova cu o pereche de botine roșii. O vede Raisa și o întreabă: ” De unde le ai, dragă, Paris, New York, Milano?” Leana îi răspunde: ” Da’ de unde, asta e lucrarea de doctorat a lu’ bărbată-miu!”
Cei care nu îl înțeleg să citească totuși textul pentru că e păcat să nu știe acum, în plină epocă a consumerismului, prin câte trebuia să treacă un român de rând dacă-și dorea o mașină. Asta în condițiile în care la un moment dat Republica Socialistă România producea trei mărci care se vindeau la export: Dacia, Aro și Oltcit, dar cum cetățeanul de rând era piață pentru produsele ”refuzate la export”, nici la mașinile autohtone leii lui nu erau mai buni decât valuta care plătea datoria externă.
Mașina, vânzări în cadru organizat
”Stabilitatea locului de muncă, acumularea de resurse băneşti, mirajul deţinerii unui autoturism proprietate personală au fost suficiente motive pentru a începe demersurile în vederea achiziţionării unui automobil. Importurile asigurau parcul de
autovehicule, dar ieşirea pe piaţă a produselor româneşti („ARO”, „Dacia”) a schimbat treptat balanţa în favoarea producţiei interne.
Cumpărarea unui autoturism românesc nou se efectua într-un cadru organizatoric clar precizat; astfel, cei dornici depuneau la CEC fie suma întreagă, fie un acont de minimum 50% şi se înscriau pe listele de aşteptare; o altă variantă era libretul de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme. Persoanele interesate de procurarea unui automobil aflat în circulaţie puteau participa la licitaţiile organizate de principalul vânzător auto, Întreprinderea de desfacere a materialelor sportive (IDMS).”
Citește articolul integral pe site-ul Evenimentul Istoric!