Cam cât am vrea să aibă statul grijă de noi, de toţi şi de fiecare în parte? Dacă ar fi să ne luăm după discursurile politicienilor - care se impostează în fini „connaisseurs“ ai poporului - , relaţia cetăţenilor cu statul este aşa cum o gândea Conu’ Leonida atunci când, întrebat fiind de consoartă cum va da statul lefurile dacă nimeni nu va plăti bir, decreta: „treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...“.
Este trist că pentru toţi politicienii – rolurile opoziţie/putere fiind interşanjabile – filozofia de guvernare se rezumă la atât şi că, prin ideile otrăvite pe care le pun în circulaţie, le transmit cetăţenilor că statul este un soi de entitate abstractă, cu resurse nelimitate, care se comportă capricios şi iraţional ca zeii religiilor primitive, dând şi luând după bunul plac, fără să ţină seama de legi circumscrise unui sistem de valori sau unei direcţii de dezvoltare. Logica economică şi chiar aritmetica sunt ignorate sau chinuite cu seninătate de politicieni, care nu ezită, la o adică, să manipuleze date, statistici, evidenţe pentru a promite cât mai mult şi pentru a se autojustifica în orice. Responsabilitatea este o vorbă goală pentru ei, iar pretenţia că ar avea vreo concepţie conturată despre rolul statului în economie şi în viaţa cetăţii în genere este prea înaltă.
Ce au produs partidele în plină criză? Nişte declaraţii vândute cu eticheta falsă de măsuri anticriză: de la măsurile anemice, dacă nu de-a dreptul păguboase, ale Guvernului, la ideea sclerozată de bătrâneţe a PSD cu sistemul progresiv de impozitare sau nerealista scădere a taxelor fluturată de PNL. Şi la aceste planuri veştejite, toţi adaugă un strat gros de populism: creştere de salarii, de pensii şi de orice mai are statul de dat. Consecinţa acestui comportament este infantilizarea cetăţenilor, suspendarea responsabilităţii şi plasarea lor totală în grija statului, ajungându-se la situaţii aberante şi ridicole, cum a fost doleanţa poliţiştilor ca şefii să le renegocieze contractele cu băncile. Iată de ce nu este de mirare că mulţi oameni nu vor să ştie nimic de economie, de „cifre“, de logică. Nu vor să înţeleagă argumente, ci vor, aşa cum i-au obişnuit perfid politicienii, să audă păreri convenabile. Pe scurt, nefiind interesaţi de unde şi cum, cer să li se îndeplinească dorinţele oricât de mari sau de absurde ar fi ele, aşa cum cerea dl. Goe, în aşteptarea trenului: „Mam’mare! de ce nu mai vine?… Eu vreau să vie!“