Datoria de € 86.000.000.000

Recitiţi cifra şi minunaţi-vă sau măcar număraţi zerourile! Ce am făcut în 20 de ani cu 86.600.000.000 de euro? 31 Martie 1989, ora 10:30 - şedinţa Comitetului Politic Executiv, prezidată de Ceauşescu însuşi. Primul punct pe ordinea de zi, în aplauzele tovarăşilor adunaţi – anunţul că România şi-a plătit în integralitate datoria externă. 30 Aprilie 2010, ora 11:00: domnii de la Banca Naţională anunţă printr-un comunicat sec, ce a trecut aproape neobservat, c

Recitiţi cifra şi minunaţi-vă sau măcar număraţi zerourile! Ce am făcut în 20 de ani cu 86.600.000.000 de euro?

31 Martie 1989, ora 10:30 – şedinţa Comitetului Politic Executiv, prezidată de Ceauşescu însuşi. Primul punct pe ordinea de zi, în aplauzele tovarăşilor adunaţi – anunţul că România şi-a plătit în integralitate datoria externă. 30 Aprilie 2010, ora 11:00: domnii de la Banca Naţională anunţă printr-un comunicat sec, ce a trecut aproape neobservat, că datoria totală a României este în cuantum de 86.600.000.000 de euro. Recitiţi cifra şi minunaţi-vă sau măcar număraţi zerourile! Ce am făcut în 20 de ani cu 86.600.000.000 de euro?

Suma e mult prea mare pentru a putea fi procesată cu uşurinţă de mintea unui om. De aceea propun trei experimente de gândire. Dacă am pune cap la cap bancnote de 100 de euro în cuantumul datoriei noastre externe actuale, am ajunge de la Timişoara la Constanţa – nu o dată, ci de 170 de ori! Alternativ, am putea face opt drumuri dus-întors Bucureşti – Washington şi ne-ar mai rămâne şi mărunţiş o autostradă mai mică! La nivel planetar, bancnotele de 100 de euro puse cap la cap, în echivalentul datoriei noastre totale, ar acoperi o treime din distanţa de la Pământ la Lună.

Grija mea principală nu este că Ceauşescu se răsuceşte în mormânt de grija datoriei, ci de a-mi explica ce-am făcut cu aceşti bani. Aproximativ jumătate din sumă este reprezentată de datoria privată, negarantată de stat – pentru care am mai puţine griji. Aici vedem ceva rezultate vizibile – mall-urile, supermarketurile, ansamblurile rezidenţiale din jurul Bucureştiului au fost construite în mare parte pe datorie. Multe investiţii industriale, de asemenea. Mai există împrumuturile băncilor-mamă sau depozitele nerezidenţilor canalizate către băncile din România, invizibile prin natura lor. Ceva rezultate se văd, deşi poate nu câte ne-am dori.

Pe partea gestionată de stat, ce putem constata? Avem 42 de kilometri de autostradă în 20 de ani, construiţi „strategic“ între Turda şi Gilău. Avem câteva staţii noi de metrou şi am reuşit să finalizăm unitatea nr.2 de la Cernavodă – la Revoluţie se ajunsese deja la 60%. Continuăm să avem nişte drumuri şocante pentru o ţară europeană, rame de metrou din anii ’80 şi multe locomotive de tren din ’76. Industria de apărare, CET-urile, industria aeronautică şi industria minieră sunt la pământ.

Unde mai punem la socoteală că 11 miliarde de euro din cele 86 înscrise ca datorie sunt împrumutate doar de la începutul anului de la Fondul Monetar Internaţional?  Unde mai punem că 86 de miliarde de euro înseamnă câte 3.909 de euro pentru fiecare din cele 22 de milioane de români? Unde mai adăugăm şi prognoza unui viceguvernator BNR, că datoria va atinge 40% din PIB la finalul anului? Sau ideea unui nou împrumut FMI în Ianuarie 2011?

În România ultimilor 20 de ani, s-au furat bani parcă cu cisterna! S-au plătit şi salarii din banii împrumutaţi, dar parcă majoritatea s-a scurs ca printr-o găleată găurită – fără vreun semn că ar fi fost vreodată disponibilă pentru lucrurile de care avem nevoie: drumuri, spitale, diguri, şcoli. Măcar atunci când va ajunge datoria la 100 de miliarde ne vom trezi oare, amintindu-ne obsesia unui conducător ciuruit de Crăciun?

Răzvan Orăşanu a fost consilierul primului-ministru (2005-2009)