Românii îşi doreau în acea vreme să pună capăt tensiunilor şi luptelor politice interne care existau pentru ocuparea tronului, dar în acelaşi timp se dorea şi obţinerea independenţei. Ideea de a aduce un prinţ străin care să conducă România de atunci, care să fie imparţial şi care să asigure legăturile ţării noastre cu restul Europei a fost soluţia.

În perioada 2-8 aprilie 1866, populația României a fost consultată asupra aducerii ca domn al ţării, a unui prinţ străin în persoana lui Carol de Hohenzollern.

Rezultatul plebiscitului va arăta că peste 98% dintre electori sprijineau propunerea de aducere ca domn al țării, a lui Carol de Hohenzollern.

Cu o majoritate de voturi, prințul Carol a fost ales domn al României. Începea astfel, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, o domnie de 48 de ani, în timpul căreia România şi-a câștigat independența, a fost adoptată prima Constituţie şi au fost puse bazele statului național modern.

Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito prin Europa, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul. Ţara sa de origine nu îl susţienea pe prinţul Carol în preluarea scaunului ţării noastre, fapt afirmat de cancelarul Bismarck, care l-a avertizat că va fi nevoit să sărute „papucul Sultanului”, ceea ce Carol nu a făcut.

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. 

Carol nu a fost însă propus din prima pentru a fi domnitor al ţării, prima variantă a românilor fiind Filip de Flandra al Belgiei. În 1866, Locotenența Domnească din România l-a proclamat prinț al Principatelor Române în locul lui Alexandru Ioan Cuza pe prințul Filip, înrudit cu Burbonii, însă acesta a refuzat instantaneu propunerea, urmând ca Principele Carol să devină viitorul rege al României, în 1881.
 

Te-ar putea interesa și: