Aceste virusuri pot fi transmise de la animale la oameni. Spre exeeplu SARS (sindromul respiratoriu acut sever) ar fi fost transmis de la o specie de pisică sălbatică la oameni, în timp ce MERS (sindromul respiratoriu al Orientului Mijlociu) ar fi fost luat de oameni de la cămile. Mai multe coronavirusuri sunt prezente la animale care nu i-au infectat încă pe oameni.

Numele coronavirus vine de la latinescul „corona” (coroană sau aură) – sub microscop, arată precum o aură soloară. Noul coronavirus identificat de autorităţile chineze pe 7 ianuarie a fost denumit 2019-nCoV şi este o nouă ramură a virusului care nu a mai fost identificată anterior la oameni. Potrivit OMS, semnalele infectării sunt simptomele respiratorii: febra, tusea şi dificultăţile de respiraţie.

Alertă sanitară mondială

Experţii organizaţiei au avertizat că noul coronavirus din China s-ar putea răspândi cu rapiditate la nivel mondial și a îndemnat spitalele din întreaga lume să se pregătească pentru acest scenariu. Acest coronavirus, care nu a mai fost semnalat la oameni, ar fi spart bariera speciilor și provine de la animalele infectate vândute la o piață de fructe de mare și animale sălbatice din Wuhan. Testele preliminare sugerează că noul tip de coronavirus din Wuhan ar fi putut să treacă la oameni provenind de la şerpi. Însă experţii medicali chinezi au sugerat şi alte animale ca sursă a virusului, precum bursucii şi şobolanii.

Până în prezent, s-au înregistrat 26 de morţi, iar aproape 900 de persoane sunt spitalizate. Misteriosul virus s-a extins şi în alte ţări, precum Thailanda, Singapore, Hong Kong, Japonia, Vietnam, Coreea de Sud sau SUA.

Omul de ştiinţă chinez, Leo Poon, cel care a identificat virusul, este de părere că acesta s-a transmis de la animal la om. „Ce ştim este că determină apariţia pneumoniei şi că aceasta nu răspunde la tratamentul cu antibiotice – lucru care nu este surprinzăto r – dar discutând în termen de mortalitate, SARS omoară 10% din persoanele infectate“, a spus Poon, virusolog la Şcoala de medicină publică de pe lângă Universitatea din Hong Kong. În funcţie de virulenţa virusurilor, tusea, strănutul sau o strangere de mână pot duce la infecţie. Transmiterea virusurilor are loc, totodată, prin atingerea suprafeţelor infectate şi apoi a gurii, nasului sau ochilor. Personalul medical care intră în contact cu secreţiile bolnavilor, este la rândul lui, expus infecţiei.

La fel ca MERS şi SARS, noul coronavirus din China este un ribovirus (virus ARN), ceea ce înseamnă că ARN-ul, nu ADN-ul, este materialul său genetic, transmite Reuters. Astfel, el se combină cu ADN-ul gazdei şi, din acest motiv, poate suferi mutaţii rapide. Testele pentru depistarea noului coronavirus din China implică utilizarea unei reacţii de polimerază în timp real (RT-PCR), care identifică ARN-ul viral în eşantioanele prelevate. Acestea pot fi recoltate din gât cu un beţişor medical, din spută sau din mostre sangvine, dacă pacientul se simte foarte rău.

Epidemia SARS, izbucnită tot în China

Unii experţi spun că această tulpină de coronavirus nu este atât de puternică precum SARS, o boală care afectează sistemul respirator al omului, indusă de virusul SARS. Între noiembrie 2002 și iulie 2003 a existat un început de posibilă pandemie, cu 8.422 de cazuri de infecție și 916 morți confirmate. În câteva săptămâni, boala s-a transmis din Hong Kong în 37 de alte țări. Ultima infecție observată a avut loc în iunie 2003. Perioada de incubație a acestui tip de coronavirus este de 10 zile.

Virusul SARS a fost identificat pentru prima oară în Guangdong, o provincie din sudul Chinei, potrivit OMS, şi s-a răspândit ulterior în 30 de ţări. Virusul determină şi simptome gastrointestinale precum diaree, oboseală, respiraţie scurtă şi dificilă şi colapsul rinichilor. În funcţie de categoria de pacienţi, rata de deces variază de la 0% şi până la 50%, vârstnicii fiind mult mai vulnerabili.

Scenariul unei crize medicale mondiale, la limita pandemiei

În luna februarie 2003, Dr. Carlo Urbani, specialist în boli infecţioase în cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), a identificat pentru prima dată o boală transmisibilă, caracterizată clinic prin sindrom respirator acut sever (SARS). Debutul acestei epidemii a avut loc în luna noiembrie 2002, în provincia Guandong din China
de Sud, un teritoriu cu o populaţie de 75 de milioane de locuitori. Principala ocupaţie a populaţiei din această zonă cu climă subtropicală este reprezentată de agricultură şi creşterea animalelor.

În ultima parte a lunii februarie 2003, un medic bolnav din provincia Guandong a efectuat o călătorie în Hong Kong, determinând astfel transmiterea infecţiei in afara Chinei. Această persoană a contribuit la infectarea a cel puţin alte 10 persoane din acelaşi hotel în care a fost cazat, favorizând astfel transmiterea directă a infecţiei din Hong Kong pe plan internaţional.

La data de 12 martie 2003, OMS anunţa o alertă globală de sănătate, cu referire la o nouă boală, ce curând avea să primească denumirea de Sindrom Acut Respirator Sever (SARS). Dinamica vie a evoluţiei epidemiei, cu transmiterea interumană a infecţiei pe cale respiratorie, considerată calea majoră de transmitere, ţintită pe aglomerările de populaţie, afectarea personalului medical, incubaţia scurtă, în medie de 3-4 zile (2-10 zile), simptomele iniţiale nespecifice, receptivitatea foarte mare, volumul şi rapiditatea călătoriilor internaţionale, au contribuit major la răspândirea infecţiei care a afectat Asia de S-E, Europa şi America.

O caracteristică a infecţiei care a creat panică la debutul epidemiei a fost reprezentată de aparenta uşurinţă de transmitere a infecţiei în cadrul unităţilor sanitare şi de asemenea de apariţia fenomenului de super-transmitere, care a contribuit la apariţia epidemiilor din Canada, China, Singapore, Hong Kong şi Vietnam.

A fost emisă supoziţia că în cazul în care agentul etiologic îşi va menţine patogenitatea şi transmisibilitatea, SARS ar putea să devină prima boală nouă severă din secolul al XXI-lea, cu potenţial epidemic global. Dr. Monica-Delia Teleman scrie în „Revista Română de Boli Infecţioase” că „SARS a evoluat ca o boală urbană, contactată în spitale bine echipate, ceea ce a uşurat identificarea cazurilor şi a contacţilor; izolarea pacienţilor a contribuit la limitarea transmiterii infecţiei, asigurânduse astfel limitarea transmiterii infecţiei. Raportarea a fost de asemenea, corectă şi la timp”. În context, este menţionat şi rolul important jucat de mass-media în prevenirea extinderii epidemiei prin informarea corectă a publicului: „în punctul culminant al epidemiei, pe plan internaţional apăreau zilnic mai mult de 4.000 de articole doar în limba engleză”.

Specialiştii consideră că SARS este fără îndoială una dintre cele mai periculoase boli infecţioase din ultimii ani, a cărei evoluţie este de regulă letală. Răspândirea Sindromului Acut Respirator Sever (SARS) a fost considerată drept încheiată în vara anului 2003, deşi din când în când se mai descoperă noi infecţii.