Se uită în jur și salută din priviri trecătorii din fața cafenelei Godot – locul de întâlnire cu CAPITAL. Un domn de vârsta a treia – mirat să îl vadă pe artist acolo -, se oprește și dă noroc cu el. «Sunteți marele actor Rebengiuc, nu-i așa?, întreabă omul, vizibil zăpăcit. “Marele actor, nu știu…Numele e corect”, îi răspunde, zâmbind cald, Victor Rebengiuc. A jucat în peste 50 de filme și de două ori mai multe spectacole de teatru, dar nu se consideră “un mare actor”, pentru că, spune maestrul, nu a făcut încă un rol impecabil. Iată ce crede Victor Rebengiuc despre condiția actorului român și starea teatrului românesc.

Capital: Cel puțin la piesele de teatru, care au nume consacrate în distribuție, nu mai găsești nici un bilet chiar cu o săptămână înainte de ziua în care e programat spectacolul. Avalanșa de public e un semn că teatrul a ajuns în topul listei de opţiuni de petrecere a timpului liber?

Victor Rebengiuc: Oamenii sunt sătui, dom’le, de ceea ce văd la televiziuni. Vulgaritatea asta excesivă – can-canuri, vedetele de carton care apar şi dispar peste noapte şi la care trebuie să le ştim noi culoarea chiloţilor sau cu cine s-au culcat înainte cu o seară sau două, politicieni, criză -, toate astea nu mai distrează pe nimeni şi…caută teatrul. Cred că sunt prea puţine săli de teatru în Bucureşti faţă de foamea de teatru care există în momentul de faţă şi asta e foarte bine. Pe de altă parte, vreau să fac o mică precizare: sălile sunt pline la toate teatrele şi la orice spectacol, bun sau prost – aici nu sunt mulţumit. Avem cantitate, și mai puțină calitate. Publicul nu știe să facă diferența, nu prea are discernământ şi spectacolele proaste sunt la fel de căutate. Deci avem doar spectacole bune şi foarte bune. Asta nu se poate.
Capital: Să fie o lipsă de cultură în acest domeniu?

Victor Rebengiuc: Probabil că există şi o lipsă de cultură. Oamenii ştiu doar atât: că dacă cumpără un bilet la teatru, obligaţia lor e să intre în sală şi să aplaude la sfârşit. Nu se pune problema aprecierii din punct de vedere artistic a calităţii spectacolului. Dar sunt optimist. E îmbucurător ca sălile sunt în majoritate ocupate de tineri şi ei abia acum fac cunoştinţă cu cultura, cu teatrul.

Capital: De aici vine optimismul?

Victor Rebengiuc: De aici și dintr-o experiența recentă: joc într-un spectacol care la prima vedere pare lipsit de atracţie  – “Legenda Marelui Inchizitor“, în regia lui Radu Penciulescu (pune în scenă un fragment din romanul “Frații Karamazov“ al lui Dostoievski – n.r.) -, un monolog care ţine o oră şi chiar când l-am pregătit – mie mi-a plăcut foarte mult textul şi de asta am vrut să-l fac neapărat –, m-am gândit că or să fie vreo 10-12 săli care să se umple, pentru că nu e un spectacol care să desfunde mahalalele, cum se spune, că n-are cum să fie. Dar m-am înşelat; am făcut peste 50 de spectacole cu săli pline în permanenţă şi cu foarte mulţi tineri în sală. Lucrul acesta îmi dă nişte speranţe.

Capital: În ce stare credeți că a ajus să fie teatrul românesc?

Victor Rebengiuc: Eu, ca actor, sunt la fel ca întotdeauna, am aceeași dorinţă de perfecţionare, de a fi din ce în ce mai bun, teatrul însă s-a schimbat. Înainte existau nişte legi în legătură cu teatrul, scrie și poate nescrise, dar era obligaţia de a juca seară de seară, de a face sâmbăta matineu şi spectacol seara, duminica – și matineu și prânz şi seara. Acum, teatrele se închid pentru repetiţii; se pune un decor pe scenă şi se stă două-trei luni de zile cu el acolo şi se repetă în prostie, iar publicul nu mai are acces. Or, menirera teatrului e tocmai asta – de a avea în fiecare seară uşile deschise pentru public. Asta mă deranjează foarte tare. Cum să intri în concediu, ca orice funcţionar, exact când lumea e liberă  – de Paşte, de Crăciun şi de Anul Nou -, și poate să vină să te vadă?

Capital: Înmulţirea spectacolelor din spaţiile neconvenţionale are vreo legătură cu faptul că teatrele își închid ușile între stagiuni?

Victor Rebengiuc: Nu neapărat. Actorii tineri, care nu au angajamente în teatre pentru că posturile sunt blocate de vreo trei ani, găsesc acest debuşeu pentru a-şi face meseria şi profită de ofertele care sunt făcute din partea proprietarilor de cafenele ca să-și formeze un public. Câştigă toată lumea – actorii că fac teatru, iar cafenelele că vin clienți și consumă. Teatrul neconvențional e o alternativă care trebuia să existe şi la noi, aşa cum există peste tot.

Capital: Că ați amintit de actorii tineri, cât de bine pregătiţi sunt ei?

Victor Rebengiuc: Demult, la Teatru se intra greu. În momentul de faţă lucrurile stau destul de rău. E o inflaţie de şcoli de teatru, care au apărut peste tot în ţară, și care scot actori cu nemiluita, care nu au cum să beneficieze de o pregătire serioasă. Să fie clar: şcoala nu dă talent. Talentul îl ai sau nu îl ai, şcoala ţi-l perfecţionează, ţi-l îndrumă, ţi-l cizelează, îi dă o direcţie talentului…aşa că în momentul în care cumperi o diplomă de la şcolile particulare, dacă îți închipui că ai cumpărat şi talent, te înşeli amarnic. Sunt însă și tineri foarte pregătiți, cu care lucrezi cu plăcere.

Capital: Se poate trăi onorabil din teatru?

Victor Rebengiuc: Nu. Decât dacă mai faci vreun film sau vreo colaborare pe undeva. Aşa ajungi să trăieşti la un nivel decent. Nu s-a îmbogăţit nimeni din teatru, nu la noi. Salariile sunt nici, foarte mici. Gândiți-vă cum e pentru un tânăr actor care trebuie să-şi plătească chiria, să se îmbrace, să mănânce şi are un salariu de 1.000 de lei. Cum trăieşte el? De aia trebuie să alerge şi la Godot şi la clipuri de reclame şi la telenovele… De nu ştiu câţi ani se tot căznesc să dea o lege a teatrelor şi nici una n-a trecut până acum.Teatrul nu-i o afacere. E e o pasiune, e o vocaţie. Am fost și director de teatru (a condus Teatrul Bulandra între 1996 și 1998 – n.r.), deci ştiu ce spun.

Capital: Și totuși, continuați să faceți teatru…

Victor Rebengiuc: Dacă aş fi vrut să mă îmbogăşesc aş fi căutat să fac altceva. Dar vreau să fac teatru, asta e bogăţia mea…faptul că am posibilitatea să joc diferite personaje, să-mi închipui că trăiesc vieţile altor tipuri de oameni, să sufăr pentru unii, să mă amuz pentru alţii. Îmi place mie treaba asta, mă simt bine. E hrana mea sufletească. Sigur, dacă ar veni cineva să mă plătească cu 100.000 de lei pe fiecare rol, n-aş spune să nu-mi dea. Aş zice: mulţumesc. Dar nu vine nimeni, să ştiţi. Aşa că dacă se dă atât, atâta iau şi gata. Am posibilitatea să joc și aste e important pentru mine.
Îmi aduc aminte de un moment în care filmam într-o comună şi eram chiar într-o cârciumă. Unul dintre localnici, cu multe ghiuluri zice: ”Și cât te plăteşte, domne, pe dumneata aici?”. Și i-am spus cât era pe vremea aia – vreo 40.000 lei pentru rol principal, minus impozitul care era de vreo 30%. Replica lui: ”Păi eu ăştia îi câştig într-o zi“. Uite că sunt oameni care găsesc posibilitatea de a câştiga mulţi bani. Dar, repet, eu nu fac teatru să câştig mulţi bani.

Capital: N-ar fi o soluţie privatizarea teatrelor, după modelul tuturor companiilor de stat?

Victor Rebengiuc: Nu. N-ar putea trăi. Oriunde în lume cultura e subvenţionată. Nu are cum altfel. Poate să fie un investitor oricât de mare iubitor de artă, el pierde…trebuie să aibă altceva alături de unde să tragă banii spre teatru. Ce să faci cu încasările? Biletele sunt ieftine la noi, pentru că oamenii nu-şi permit mai mult.
Cine vrea să ajungă în sapă de lemn iubind teatrul? Uitaţi-vă ce se întâmplă cu cinematografia, care e o industrie în lume, nu şi la noi. E subvenţionată într-o oarecare măsură de stat şi bieţii regizori aleargă cu căciula în mână pe la fel de fel de sponsori ca şă-şi strângă banii necesari pentru un film. Deși strâng destul de puţini, avem filme bune făcute cu bugete minimale.   

Capital: Se hrăneşte teatrul din criză?

Victor Rebengiuc: Paradoxal, da. Mă aşteptam ca după nenorocirea asta cu tăierile de salarii să se golească sălile, dar văd că lumea vine în continuare la teatru pentru că este singura hrană sufletească pe care o pot avea în momentul de faţă. Uite, la film nu s-a întâmplat asta. Am avut un film la care ţin foarte mult – “Medalia de onoare” -, pentru că e un film foarte bun şi am făcut un rol care mi-a plăcut mie mult, dar lumea nu s-a dus să-l vadă. Sălile au fost goale. Poate şi din cauză, cred eu, că afişul a fost unul care a îndepărtat lumea pentru că l-au pus pe Iliescu în cârca mea, acolo pe afiş. Lumea e sătulă de politică, probabil şi-or fi închipuit că e vorba de politică și și-or fi zis : “ei, în filmul ăla se ceartă Rebengiuc cu Iliescu. Nimic interesant”. Dar filmul n-are nici o legătură cu asta; Iliescu apare şi el un minut acolo şi face ceva ce a făcut vreme de nu ştiu câţi ani de zile la Cotroceni: dă nişte distincţii.

Capital: Cum vedeţi România după 20 de ani?

Victor Rebengiuc: Nu se vede în niciun fel, săraca Românie! Vreme de încă 10 ani, după ’89, s-au tot căznit să păstreze caracteristicile comuniste şi socialiste ale ţării şi greu s-a dezvoltat ţara asta .

Capital: Se transformă teatrul?

Victor Rebengiuc: Pe scena unui teatru pot avea loc şi spectacole mai uşoare, comedii, vodeviluri, dar şi drame. Repertoriul e complex. E loc de toate.

Capital: Dar teatrul din provincie ține pasul cu Capitala?

Victor Rebengiuc: Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, dacă mă întrebaţi pe mine, e cel mai bun, la ora actuală, din punct de vedere profesional. Mai sunt Sibiu, Craiova. Teatrul din țară e la fel de bun ca în Capitală, plus că acolo actorii sunt mai serioşi. E drept, nici nu au atâtea alternative ca să alerge în stânga şi în dreapta și să nu poți să faci o repetiție. Păi într-un teatru din Bucureşti, ca să faci o repetiţie e o adevărată aventură, pentru că nu poţi aduna toţi actorii la un loc, la o anumită oră, decât cu mare greutate. Unu are o filmare, altul o reclamă, celălalt nu ştii ce mai face și tot așa…

Capital: Cum e publicul de azi, comparativ cu cel de ieri?

Victor Rebengiuc: S-au schimbat mesajul, tonalitatea. Noi, toţi, aveam un mesaj pe vremea dictaturii şi aveam complicitate cu publicul care reacţiona imediat când spuneam o critică la adresa societăţii socialiste. Publicul înţelegea şi asta ne bucura şi pe noi şi pe el, pe public. Acum mesajul critic nu prea mai există, ar fi greu să-l critici pe Băsescu acum, într-o piesă. Pe Ceauşescu îl puteam critica. Și nu are legătură cu cenzura, pur și simplu eram toţi de aceeaşi parte a baricadei, eram noi toţi și mulţi, şi de partea cealaltă – ei, câţiva. Acum lumea e împărţită şi un mesaj critic, politic, greu găseşte răsunet. Acum, omul vine la teatru să vadă o poveste, istoria cuiva căruia i s-a întâmplat ceva, într-o anumită perioadă. Acesta e teatrul care îmi place şi mie.

Capital: Care este rolul definitoriu pe care l-ați jucat sau ați vrea să-l jucați?

Victor Rebengiuc: Nu a existat și nu există aşa ceva. Nu mi-am propus să joc un rol anume. Dintr-un fel de superstiţie, dacă vrei. Am băgat de seamă că actorii care îsi doresc foarte mult să joace un rol, atunci când îl primesc, ratează. Și nu vreau să am parte de eşecuri planificate. Îmi place să joc roluri cât mai diferite. Nu vreau să mă cantonez într-un singur gen de personaje şi să joc numai locotenenţi sau numai medici, băieți veseli sau oameni cu preocupări intelectuale.

Capital: A fost scrisă o carte despre dvs. (Victor Rebengiuc – Omul și actorul“ de Mihaela Michailov și Simona Chițan), la cea de-a treia ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (2004), ați primit Premiul de Excelență pentru întreaga carieră. De ce nu vă consideraţi un mare actor?

Victor Rebengiuc: Păi se aruncă nişte epitete, clasificări din astea fără suficient discernământ şi fără o bază – marele actor, marele artist, marea doamnă a tetrului românesc –, care cum îl vezi e mare… Am spus întotdeauna că nu mă consider mare, tind, doresc să ajung un actor mare, dar e drum lung până acolo. Și nu cred că o să ajung la capătul acestui drum. A fi mare actor înseamnă să joci un rol la perfecţie, să nu ți se poată aduce nici un fel de reproș în legătură cu prestaţia ta; l-ai făcut o dată şi aşa rămâne pentru că e perfect. Până acum nu am un asemenea rol.
Întotdeauna a existat ceva care ar fi putut fi făcut mai bine, anumite momente, şi în film şi în teatru. Nu cred că mai am timp să joc rolul ăla perfect. E destul de târziu acum. Sunt un actor, unul cu experienţă, dar nu sunt mare.

Capital: Dacă v-ar mai auzi cineva acum ar putea zice că e falsă modestie…

Victor Rebengiuc: Ei, mi-ar placea să mă dau marele actor, marele artist, dar n-ar fi corect.

Capital: Aveţi vreun specacol pe care îl consideraţi slab?

Victor Rebengiuc: Da. “Burghezul gentilom”, adaptare a piesei de teatru a lui Moliere. Nu m-am împăcat deloc cu regizorul. Mie nu mi-a plăcut genul acesta de spectacol, dar el a avut un succes enorm la public. Jucam în el cu conştinciozitate, dar fără plăcere.

Capital: Ce vă doriţi în continuare pentru actorul Victor Rebengiuc?

Victor Rebengiuc: Sănătate. Teatrul e un soi de medicament, mă simt bine…aş juca în continuu dacă s-ar putea. Nu obosesc.

Capital: Ce urmează după “Legenda Marelui Inchizitor“?

Victor Rebengiuc: Nu ştiu. Am avut o propunere, dar m-am retras. Nu prea m-a entuziasmat şi nu vreau să pierd vremea, că s-ar cam fi pierdut vremea şi rezultatul nu sunt sigur că ar fi fost notabil. Fac o selecţie, trebuie să mă bazez pe regizor, pe text şi pe distribuţia de colegi. Dacă am în distribuţie colegi pe care mă pot baza şi ne sprijinim reciproc, atunci e în regulă. Dar când vezi că ai de-a face cu oameni care nu prea sunt preocupaţi de teatru şi tot timpul îşi caută de lucru în afara teatrului, atunci nu prea-ţi vine să te înhami la muncă alături de ei. Plus că vreau să am câteva ore pe zi și pentru nepoțelul meu, care are 4 ani şi după care mă topesc. Chiar regret că nu am suficient timp pentru el.

Citiţi în numărul din aceasta săptămână al revistei Capital o analiză despre starea teatrului românesc – o piesă tragicomică, în care personajele principale sunt Publicul, Criza, Managerul de teatru și Actorul. Intriga o aduce în scenă pe Subfinanțarea.

Te-ar putea interesa și: