De câte ori li se dă ocazia, oficialii chinezi aduc aminte că Beijingul promovează un model de dezvoltare pacifist; și totuși, ritmul de retehnologizare a capacităților sale militare ridică, inevitabil, semne de întrebare. În timp ce America și marile puteri europene reduc progresiv bugetele de apărare, China înregistrează de peste un deceniu o rată anuală de creștere a acestor cheltuieli cu 12%. Și, chiar dacă bugetul său de apărare nu depășește un sfert din cel raportat de SUA, generalii chinezi sunt departe de a se da bătuți. Estimările arată că, în circa 20 de ani, cel mai populat stat al lumii va avea și cele mai mari cheltuieli militare de pe glob.

Prin acest efort financiar consistent, China avertizează America să nu încerce să se implice într-o eventuală criză politică cu Taiwanul. În plus, mare parte din investițiile Chinei se duc spre „capacități armate asimetrice“, al căror scop este să împiedice demersurile SUA de a stabili raportul de forțe din regiune. Această abordare de tipul „pe aici nu se trece“ ascunde investiții spectaculoase: armata chineză are deja în dotare mii de rachete balistice intercontinentale și de proiectile de croazieră, avioane moderne dotate cu rachete antinavă, o flotă de submarine (atât convenționale, cât și nucleare), radare cu rază lungă de acțiune, sateliți de supraveghere și arme spațiale și cibernetice, menite să „orbească“ forțele americane. În tot acest arsenal, perla coroanei este noua rachetă capabilă să lovească nave aflate în mișcare la 2.700 de kilometri depărtare.

Beijingul insistă că toate aceste investiții au doar rol de apărare. Teoriile chineze militare subliniază însă că, la nevoie, e permis să fii primul care atacă. De unde speranța Chinei că, în curând, va reuși să lanseze atacuri de slăbire a bazelor SUA din vestul Pacificului și să împingă flota de portavioane sub pavilion american în afara „primului șir de insule“, izolând astfel Marea Galbenă, Marea Chinei de Sud și Marea Chinei de Nord într-un arc întins de la Insulele Aleutine până la Borneo. Acest scenariu ar permite Chinei să neutralizeze orice tentativă a Taiwanului de a-și declara independența, prin lansarea unor atacuri preventive, menite să întârzie (dar și să scumpească serios) intervenția SUA.
Vecinii Chinei dau deja semne de neliniște. Pentru a evita intrarea în sfera de influență a Chinei, Japonia, Coreea de Sud, India, ba chiar și Australia și-au suplimentat discret cheltuielile de apărare. În paralel, Barack Obama a explicat foarte limpede că America va garanta în continuare securitatea aliaților săi din zona Asia-Pacific.

En garde

Lansarea unei curse a înarmării în Asia ar fi dezastruoasă. Până una-alta, trebuie să fim atenți ca temerile privind consolidarea armatei chineze să nu se transforme în paranoia. În final, forța militară a Chinei nu este chiar atât de spectaculoasă pe cât pare. Armata sa nu a mai trecut printr-un conflict serios de peste 30 de ani, față de cea a SUA, care se antrenează și evoluează permanent. Așadar, capacitatea Armatei Populare de Eliberare (APE) de a se implica în misiuni complexe în medii ostile nu a fost încă testată. Acțiunile sale de intervenție, destul de modeste, s-ar putea diversifica odată cu lansarea la apă a două sau trei portavioane, însă eficiența acestora va lăsa de dorit mult timp de acum încolo, din cauza lipsei de experiență a celor care le manevrează. Nici măcar celebra rachetă menită să anihileze portavioanele în mișcare nu și-a dovedit în vreun fel eficacitatea.  

Cheltuielile militare ale Chinei se situează constant în jurul a circa 2% din PIB, pondere similară cu cea alocată de Marea Britanie și Franța și de două ori mai mică decât cea raportată de SUA. Iar bugetul său de apărare ar putea fi redus în cazul încetinirii economiei sau al nevoii de a spori cheltuielile sociale. Cel mai probabil, China s-ar folosi de forța sa armată pentru a împiedica desprinderea Taiwanului. În general, însă, cu excepția pretențiilor teritoriale asupra insulelor Spratly și Paracel, ambele practic nelocuite, China nu pare a avea porniri expansioniste. Pentru că este deja o forță imperială, a cărei putere armată este greu de evaluat, din cauza politicii sale de nonintervenție în chestiunile interne ale altor state.

Tocmai asta este problema: intențiile reale ale Chinei sunt greu de prevăzut. Pe de o parte, se arată tot mai dornică să adere la organizațiile internaționale și, față de fosta Uniune Sovietică, joacă un rol important pe scena economică globală și evită lansarea în întreceri ideologice. În final, legitimitatea Partidului Comunist trebuie permanent reconfirmată prin creșterea nivelului de trai, or intrarea într-un război rece cu Vestul ar frâna dezvoltarea țării. Pe de altă parte, China are o perspectivă proprie asupra ordinii globale actuale, privind în continuare cu suspiciune instituțiile internaționale aservite, în opinia sa, intereselor occidentale.

Ghid de evitare a accidentelor

Este în interesul Chinei să colaboreze îndeaproape cu statele vecine, să contribuie la atenuarea lipsei de încredere instalate în relația cu SUA și să-și manifeste cu fiece prilej disponibilitatea de a funcționa după regulile globale. N-ar fi rău, în acest sens, dacă și-ar supune pretențiile teritoriale asupra insulelor din mările Chinei de Est și de Sud unui organism internațional de arbitraj. Ar putea, apoi, să se implice în întărirea unor organizații regionale cu potențial, cum sunt Summitul Asiei de Est sau ASEAN+3. Și, cel mai important, n-ar fi rău dacă generalii chinezi s-ar împrieteni cu cei americani. În momentul de față, în ciuda insistențelor Pentagonului, relațiile dintre cele două forțe armate nu sunt chiar fericite, atât din cauza rigidității Armatei Populare de Eliberare, cât și a obiceiului oficialilor de a îngheța orice dialog de fiecare dată când vor „să învețe minte“ America (de obicei, la finalul vreunei gâlceve pe tema Taiwanului).  
Ca să răspundă adecvat provocării chineze, SUA trebuie să pună în aplicare un mix de diplomație de calitate și forță armată. America trebuie să stabilească în continuare raportul de puteri din Asia: altfel, riscă să încurajeze opinia generalilor chinezi, conform căreia influența sa e în scădere și, în curând, nu va mai trebui băgată în seamă la orice pas. Ce-ar mai putea face SUA? În primul rând, să nu alimenteze în niciun fel paranoia chineză. Domnul Obama are meritul de a încerca să detensioneze problema Taiwanului și de a afirma răspicat, în mai multe rânduri, că nu are de gând să încetinească dezvoltarea Chinei (și cu atât mult să o izoleze, așa cum se tem naționaliștii chinezi).

E clar că între superputeri vor exista întotdeauna neînțelegeri; pentru a evita însă orice acțiune cu potențial beligerant, China trebuie să învețe să își urmărească interesele respectând în același timp ordinea mondială liberală. Altfel, lucrurile vor scăpa de sub control – este ultima variantă la care vrem să ne gândim.

Beijingul insistă că toate aceste investiții au doar rol de apărare. Teoriile chineze militare sublinază însă că, la nevoie, e permis să fii primul care atacă.