„Ca slujitor al lui Dumnezeu, ca om şi ca cetățean, Jur de a fi credincios Poporului şi de a apăra Republica Populara Română, împotriva dușmanilor din afară şi dinăuntru!” Cine era obligat să depună un asemenea jurământ cumplit, care combina diabolic Credința și inamicul ei declarat, comunismul?

Una dintre primele măsuri luate de orice dictatură este de a supune liderii religioși, știind că aceștia au puterea de a ține apoi în frâu mari mase de oameni. Comuniștii au procedat întocmai, după preluarea guvernării, la 6 martie 1945 prin Cabinetul Petru Groza. După abdicarea Regelui Mihai, ultimul din structura statului care putea apăra cultele religioase, s-a deschis calea și pentru apariția unor noi reglementări în acest domeniu. Pe 4 august 1948, era publicat decretul 177 ministrului cultelor Stoian Stanciu, pedagog, devenit mult mai târziu membru corespondent al Academiei Române.

Decretul modifica prevederile legale privind ”regimul general al cultelor religioase”.

La primul articol erau mențiuni care par deschise către culte: ”Statul garantează libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă pe tot cuprinsul Republicii Populare Române. Oricine poate să aparțină oricărei religii sau să imbratțișeze orice credinţă religioasă, dacă exerciţiul ei nu contravine Constituţiei, securităţii şi ordinei publice sau bunelor moravuri.”

 Ar putea părea un articol de lege conceput după toate regulile ”libertății de conștiință”, dar spre final apare acel ”dacă…” deschizător pentru multele abuzuri care aveau să se întâmple.

Decretul din 1948 merită mai mult decât un material de presă, dar un anumit articol – și anume cel cu numărul 21 – trebuie reprodus, pentru a vedea cum subjugarea cultelor s-a făcut treptat și temeinic:

Citește articolul integral pe site-ul Evenimentul Istoric!

Citește și: