Actualul sistem de taxare a exploatărilor de țiței și gaze este neschimbat din 2004. Trebuia regândit în 2014 de către guvernul Victor Ponta, care însă a amânat decizia. Așa că noul sistem de redevențe a prins contur abia anul trecut. Iar, în realitate, cel puțin pentru gazul și țițeiul extras din perimetrele de uscat, nimic nu se schimbă. Astfel, pragurile de taxare, stabilite ca procente din valoarea producției, rămân aceleași.

La ţiţei, acestea sunt de 3,5% pentru zăcăminte care produc trimestrial sub 10.000 de tone, 5% pentru zăcăminte care produc între 10.000 şi 20.000 de tone, 7% pentru zăcăminte care produc între 20.000 şi 100.000 de tone şi 13,5% pentru zăcăminte care produc peste 100.000 de tone. La gaze naturale, redevenţele sunt de 3,5% pentru zăcăminte care, trimestrial, produc sub zece milioane de metri cubi, 7,5% pentru zăcăminte care produc între 10 şi 50 milioane de metri cubi, 9% pentru zăcăminte care produc între 50 şi 200 de milioane de metri cubi şi 13% pentru zăcăminte care produc peste 200 de milioane de metri cubi.

În schimb, anumite modificări au fost făcute pentru exploatările offshore, din largul Mării Negre. Astfel, noua modalitate de taxare impune praguri fixe și praguri mobile, dar acest sistem va fi aplicat strict pentru noile concesiuni. De asemenea, o noutate este termenul de plată a redevenței, care va fi lunar, nu trimestrial, ca până acum.
La petrol, Ministerul Economiei propune o cotă fixă de 8% pentru întreg volumul extras și una variabilă: 4,5% pentru cantități cuprinse între 100 și 150.000 de tone pe trimestru, 5%, pentru cantități între 150.000 și 200.000 de tone, și 5,5%, pentru cantități extrase de peste 200.000 de tone. 

În ceea ce privește gazele offshore, cota fixă, aplicabilă întregului volum,  este de 10%, pentru întregul volum extras, 2%, pentru cantități trimestriale între 200 și 250 de milioane de metri cubi, 2,5%, pentru 250-300 de milioane de metri cubi și 3%, pentru peste 300 de milioane de metri cubi. 

„Adăugarea unei cote variabile la cea fixă a fost făcută pentru ca să se evite situația cu blocarea unui zăcământ, în care, după legea veche, un concesionat putea extrage doar cantități reziduale, plătind 3,5% redevență până când prețul de piață al resursei creșterea suficient de mult încât să aducă profituri consistente“, spune o sursă din ANRM, pentru Capital.

 

Cuantumul redevenței, atât în offshore cât și în onshore, va fi făcut aplicând următoarea formulă: Redevenţa = Valoarea producţiei brute extrase x Cota procentuală stabilită de lege, unde: Valoarea producţiei brute extrase = Producţia brută extrasă x Preţul de referinţă.

Preţul de referinţă va fi comunicat de autoritatea competentă – ANRM şi va avea ca bază de calcul preţul ţiţeiului Brent (în ciuda faptului că petrolul românesc este de tipul nord-african Gulf of Suez, mai ieftin), respectiv cotaţia gazelor naturale pe piaţa de la Baumgarten, Viena, aferente perioadei de referinţă pentru care titularii de contracte de concesiune/acorduri petroliere datorează redevenţa petrolieră.

Exploatarea gazelor din Marea Neagră, neafectată de noul sistem

Foarte important, pentru exploatările de gaze din Marea Neagră care vor începe de anul viitor, cazul Black Sea Oil&Gas, respectiv 2020-2021, Exxon-Petrom, nu se aplică noul sistem de redevențe aflat acum în dezbatere publică, ci acel sistem care era în vigoare la momentul primirii concesiunilor, cu ani în urmă.

Cele două amintite, plus, posibil, cea a LukOil-Romgaz (încă nedeclarată comercială), vor plăti redevențe după legea veche, adică la pragurile 3,5, 7,5, 9 și 13%. Având în vedere dimensiunea estimate a zăcămintelor submarine, este de presupus că toate firmele implicate vor plăti 13%.

„Titularii concesiunilor/licențelor/acordurilor aflate în vigoare la data prezentei legi rămân supuşi plăţii redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin contractele încheiate, pe toată durata acestora, cu excepţia adoptării unor reglementări mai favorabile titularilor sau obligatorii Uniunii Europene“, este scris în lege. Ori, toate concesiunile din Marea Neagră sunt făcute pe o durată lungă de timp, între 15 și 49 de ani.

Noul proiect de lege a re­de­ven­țelor vine să întărească și mai mult fixarea nivelului de taxare pe zona offshore la momentul primirii concesiunii, garantând companiilor petroliere care au concesionate perimetre în Marea Neagră că, în afara redevenţei actuale, statul român nu va mai impune vreo taxă cât timp există acord în vigoare.

 

Legea detaliază şi procedura. Dacă statul va impune taxe suplimentare, va fi obligat să diminueze, la cerere, din impozitul pe profit plătit de companii, această sumă. Dacă valoarea taxelor suplimentare care ar putea fi impuse sunt mai mari decât impozitul pe profit, sumele se vor compensa din redevenţe sau alte taxe pe care le vor plăti petroliştii.

România colectează anual circa 1,4 miliarde de lei din redevențe, din care aproximativ 1 miliard de lei reprezintă partea sectorului de hidrocarburi. Sumele au fost în scădere constantă în ultimii ani, în principal din cauza ajustării prețului international al țițeiului.

Istoric și comparații

În România se percepe rede­ven­ță încă din 1895. Succesiv, prin legi ale minelor, statul lua taxă calculată la diverse niveluri ale producției. În 1942, se stabilește și procent din redevență care revine proprietarului de teren, 30% la petrol, 10% la gaze. În perioada comunistă, redevența dispare, totul aparținând statului. În 1995, revine cota procentuală de producția realizată, iar în 2004, prin Legea petrolului, se introduc cotele pe care încă le avem valabile și în prezent.

 

În lume, există mai multe tipuri de taxare a exploatării resurselor. Sistemul bazat pe redevențe, ca în România, mai este găsit în SUA, Canada, Brazilia sau Nigeria. Procentele depășesc, pe medie, 17%, uneori adăugându-se și alte modalități de taxare. A doua soluție este participarea statului la împărțirea rezultatelor, fie prin livrarea directă a unei cote din petrolul sau gazele produse, fie prin compensarea acestora în bani. Aceasta era varianta aleasă de România în anii ’90, acum fiind aplicată în țările africane sau cele din zona Caspică. A treia variantă este impozitarea supraprofitului. Poate fi vorba de diferența dintre prețul de piață și costul de producție sau de depășirea unei rate de rentalitate prestabilite. Dintre țările care aplică acest sistem, exemple pot fi Australia, Norvegia și Marea Britanie. O a patra variantă, folosită în Orientul Mijlociu, China sau Algeria, este exploatarea zăcămintelor fie de către companii deținute de stat, fie în parteneriat cu acestea.

Pentru o idee asupra modului în care se poziționează România în lume, ca nivel al redevențelor, iată câteva exemple din alte țări:  Turcia – 12,5%, atât la țiței cât și la gaze, Ungaria – între 12 și 30%, funcție de dimensiunea zăcământului, Marea Britanie, Danemarca și Norvegia, 15%, 18%, respectiv 21%, Germania – 10%. Franța are redevențe de până la 30%, în funcție de zăcământ, Italia – 7%, plus o taxă suplimentară de 3%. Statele Unite percep o redevență ce poate ajunge la 20 de dolari pe baril, iar Rusia, până la 24 de dolari pe baril.

13% este redevența pe care o vor datora viitorii producători de gaze în Marea Neagră

Acest articol a fost publicat în numărul 13 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 2-8 aprilie 2018

Te-ar putea interesa și: