Rareș Bogdan nu înțelege cum unii au spus întreaga campanie că PSD trebuie să plece, iar acum, când au ocazia să trimită PSD în opoziție se codesc. Prezentăm mai jos editorialul integral semnat de Rareș Bogdan în Reporter Global:

”Eu, unul, nu aș citi acest editorial. Este doar un semnal de alarmă inutil, din categoria acelora de care românii s-au plictisit cu siguranță. Ei știu mai bine ce doresc, ei știu mai bine care e problema cu România, iar orice politician vine să le spună altceva decât simt zi de zi, ca un cancer care le roade măruntaiele, este inadecvat.

Dar sunt mâhnit și mă rog la Dumnezeu să nu devin politician. Formal, deja sunt, iar asta mă înspăimântă. De unde puterea de a depăși spleen-ul, observând zilnic, cu durere, că nu mai vedem pădurea de uscături?

Ca student la Științe politice, traversând, alături de profesorii mei minunați, secole de trădare vopsită în patriotism, de compromis mutat în categoria adecvării naționale, am priceput două lucruri: despoții primesc un pumn în cap de la istorie sau un sărut pe frunte de la popor. Depinde de scala traumelor colective.

Unde se află România?

În neant! România nu mai are despot, dar, deși își dorește unul nou, proaspăt, nu are unde să pupe. Așa interpretez eu votul dat pe 26 mai. Tiranul era oricum pe ducă, iar poporul a decis o nouă formă de despotism, perversă cu clasa politică: domnia legii. Căci să nu ne îmbătăm cu apă rece! Formele eficiente de administrare a unui stat au o singură regulă: legea, mai presus de orice. Prin urmare, dacă ar exista și material, visul acesta minunat, în care toată lumea respectă legea, iar cine se abate plătește, s-ar produce un fenomen de inversiune adorabil: politicienii ar considera poporul un despot, deoarece ar fi de neclintit când ar cere pedepsirea fărădelegilor.

Îmi doresc un popor cu puteri discreționare, care să fie inflexibil, excesiv de autoritar cu noi, politicienii. Vreau să ne rupă picioarele (pentru imbecili: în sens figurat), dacă ne prind cu minciuna, dacă nu reușim să explicăm că singurul nostru plan este dezvoltarea României. Să ne ceară demisia ori de câte ori ne prind că furăm curent, iar noi să ne dăm demisia. Să ne ceară să plecăm, dacă sesizează că suntem tâmpiți, iar noi să plecăm.

Și aici intervine eterna problemă: câți români trebuie să semneze o petiție care să ducă la demisia unui nesimțit? Dar a unui ticălos? Răspunde Constituția: e necesară o moțiune de cenzură care să treacă. Ușor de spus, greu de făcut. Și știți de ce? Pentru că fiecare are pretenția să nu-și rupă gâtul. Căci gâtul fin cu cheltuială se ține. Și nu au toți meserii, iar la fotbal și politică se pricep toți. Cum cei mai mulți au depășit vârsta la care poate să-i remarce Becali și să-i spună antrenorului că pot verticaliza la Borcea, le-au mai rămas vocea, pumnul ideologic, mușchiul cântător. Deci, zbang!

Ce-ai făcut, Bobiță?

Despre negocieri ar merita scris un reportaj sau făcut un film bizar, din categoria comediilor rusești din anii ‘60 – sunt de noaptea minții. În primul rând, se ia tabla și se adună. După ce se adună și evident că nu dă bine, se formulează întrebarea: ce doriți, copii? Și răspunde fiecare, după calculele politice pe care le-a făcut. Pentru unii, guvernarea nu e bună acum, că riscă erodarea, pentru alții, guvernarea e bună doar dacă oferă garniturii de faliți posturi călduțe. Culmea e că nu există în nicio tabără o viziune unitară. Sunt grupurile a și b din tabăra 1 sau grupurile x și y din tabăra 2, care discută cu jumătate din grupurile din tabăra 3. Pentru ca, aproape de final, să riște cineva un mesaj pe whatsapp, către un consilier: „Nu mai bine îl lăsăm pe Ludovic să-și rupă gâtul singur?”. Din fericire, alt consilier îi reamintește ce nivel de așteptare există în popor. Și se reia totul. Calcule, promisiuni, pretenții, șantaj dulce. Oboseală, deci se continuă mâine, căci e tot o zi. Dar apare problema: dacă nu e anonimă, nu o iscălesc, dar jur că o votez. Păi de ce? Naiba știe! Să zici că joacă tare? Da, să zici, căci joacă tare. Firește, orice asemănare cu personaje reale e pur întâmplătoare. Eu nu am participat la negocieri, doar îmi imaginez că îmi amintesc ce am mai aflat timp de 15 ani, cât am fost jurnalist.

Căci, altfel, cum să explici de ce te codești ca o mireasă în noaptea nunții, când în toată campania electorală ai cerut PSD-ului să plece, deci era evident că urmează să-ți asumi guvernarea? Ca să nu mai vorbim de faptul că taman asta așteaptă și electoratul.

Românii și calculele politice. Nicio legătură

Crede, oare, vreun politician că, în momentul când au ștampilat trei litere ca trei fete mari, românii au spus și un „Tatăl nostru”, urmat de rugămintea „Fă-i, Doamne, să ia fața PSD, dar să nu cumva să preia puterea, că nemernicii au pârjolit totul?”.

…Da, știu, trebuie să voteze și cei din partidele cu 4 litere. Ei, ce să vezi? Sunt dispuși! Dar nu degeaba! Căci, nu-i așa, România este o șaormerie, unde se vinde cu casa închisă filmul „cu de toate”.

Dar țara, măi, Bobiță? În mintea mea de neparticipant la negocieri (nici nu aveam ce să caut, partidul are statut, reguli etc.) lucrurile păreau simple: în 20 de minute, scriem pe tablă două capitole. 1 – adunarea voturilor necesare și 2 – cifrele dezastrului economic, care arată fără dubiu că România se îndreaptă către o criză năucitoare. După care, în câteva zile, negociatorii, însoțiți de această dată de experți în strategii fiscale, monetare, politici publice, cincinalul în 4 ani și jumătate, mama Omida și de toți cei care au o idee constructivă, ajung la formula salvatoare. Caz închis, alt guvern, salvăm România.

Da, mai există marmotele care împachetează ciocolată în staniol. Și Făt-Frumos, și Ileana Cosânzeana. Dar mai există România. O aude cineva sau fugim ca șobolanii și tragem obloanele?”, a scris Rareș Bogdan, într-un editorial pentru ReporterGlobal.

Te-ar putea interesa și: