Săptămâna trecută, în Ottawa, Camera Comunelor din Canada a aprobat cele mai recente măsuri de austeritate şi reduceri bugetare ale guvernului federal. Printre măsurile adoptate se numără tăierea a peste 19.000 de locuri de muncă din sectorul public, creşterea vârstei de pensionare, de la 65 la 67 de ani şi scoaterea din circulaţie a monedei de un penny, a cărei producţie costă mai mult de un cent. Justificare acestor măsuri este datoria de 84% din PIB, adică 581 de miliarde de dolari canadieni.

Dar guvernul se concentrează asupra mărunţişului şi ignoră esenţialul: ponderea masivă a datoriei care ar putea fi salvată printr-un împrumut de la propria bancă a guvernului, remarcă Ellen Brown, avocat şi preşedinte al Institutului Bancar Public.

Între 1939 şi 1974, guvernul canadian a împrumutat de la banca centrală proprie, fără dobândă. Conform unui fost contabil al guvernului, în acea perioadă datoria federală a rămas foarte scăzută, la un nivel sustenabil.
Datoria a crescut doar după 1974, atunci când a fost înfiinţat Comitetul Basel, al cărui obiectiv-cheie era să menţină "stabilitatea monetară şi financiară". Pentru a atinge acest scop, Comitetul a descurajat împrumutul unei naţiuni de la propria bancă centrală fără dobândă, în favoarea împrumuturilor de la creditorii privaţi, în numele "menţinerii stabilităţii monedei".

Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că împrumuturile de la o bancă centrală cu puterea de a crea bani, ar creşte preţurile şi oferta de bani. Împrumuturile de la creditori privaţi, pe de altă parte, nu au fost considerate inflaţioniste, deoarece implicau "reciclarea" banilor existenţi. Ceea ce bancherii nu au spus, deşi ştiau acest lucru, a fost că băncile private tipăreau banii pe care îi dădeau împrumut, la fel ca şi băncile publice. Singura diferenţă este că dobânda unei bănci centrale ajunge la guvern şi la comunitate, în timp ce o bancă privată îşi direcţionează dobânda în propriile conturi, retrâgând, treptat, bani din economie, spune Ellen Brown.

Datoria care a început să crească în 1974 a explodat în 1981, când ratele dobânzilor au fost ridicate de către Rezerva Federală a SUA la 20%. Până în prezent, Canada a plătit pentru dobândă peste o mie de miliarde de dolari canadieni, reprezentând dublul datoriei sale. Dacă în tot acest timp ar fi împrumutat de la propria bancă, nu numai că ar fi scăpat de datorie, dar ar fi avut şi un excedent bugetar solid azi. Iar acest lucru este valabil şi pentru celelalte ţări, mai scrie Brown în publicaţia rusă Pravda.

În acest context, de ce mai plătesc guvernele finanţatori privaţi pentru a obţine credite pe care le-ar putea emite chiar ele, fără dobândă? Potrivit profesorului Carroll Quigley, mentorul lui Bill Clinton la Universitatea Georgetown, totul a fost parte a unui plan al finanţatorilor internaţionali.

"Puterile capitalismului financiar au avut şi scopul de a crea un sistem mondial de control financiar, capabil să domine sistemul politic din fiecare ţară şi economia lumii ca un întreg. Acest sistem urma să fie controlat în mod feudalist de către băncile centrale ale lumii, prin acorduri secrete, iar vârful sistemului să fie asigurat de Banca Reglementelor Internaţionale din Basel, Elveţia, o bancă privată deţinută şi controlată de către băncile centrale din lume, care sunt corporaţii private. Fiecare bancă centrală a încercat să domine guvernul prin capacitatea sa de a controla credite de trezorerie, să manipuleze schimburile valutare, să influenţeze nivelul de activitate economică în ţară", scria Quigley în 1964.

"În prezent, guvernele sunt convinse că singurele alternative pentru rezolvarea crizei datoriilor sunt măsurile de austeritate. Am uitat că mai există o opţiune: reducerea datoriei prin împrumut de la banca proprie a guvernului, al cărei profit se întoarce la trezoreria publică", arată Ellen Brown în încheierea articolului din Pravda.