Cum s-a ajuns la finalul dramatic al ultimei intervenţii chirurgicale efectuate de doctorul Ciomu? Nimeni nu ştie cu precizie. Cert este că mulţi dintre noi am fost în situaţii care au făcut să ne punem viaţa în måna unui specialist. Ne-am întrebat, în astfel de momente, cåt este de stresat, obosit sau ce probleme îl frămåntă pe omul căruia îi încredinţăm soarta noastră?
Recenta criză a pieţei financiare a generat, peste noapte, adevărate dezastre. Toţi am văzut sau ne-am imaginat pierderile suferite de investitorii de pe piaţa de capital. Cåţi s-au uitat şi la ce se întåmplă cu viaţa bancherilor sau a brokerilor? Care este starea lor psihică? Dar dialogurile şi relaţiile lor ulterioare cu clienţii? „Chiar dacă impactul emoţional nu se poate compara cu acela generat de pierderea vieţii, suferinţa este imensă“, declară unul dintre cei mai apreciaţi brokeri din Romånia.
Cåţi dintre noi gåndim, în termeni la fel de dramatici, la minerii care, teoretic, îşi pun soarta în pericol zi de zi, pentru a asigura materia primă necesară funcţionării atåtor industrii? Sau la pompierii care, oricånd, îşi pot pierde viaţa într-o misiune de stingere a unui incendiu? La criminaliştii puşi să investigheze tot mai multe crime… Ne bate doar mai repede inima cånd auzim despre ele la televizor. Cam tot la fel cånd vedem o cascadorie într-un film, dar ce risc îşi asumă oamenii care fac astfel de meserii, prea puţin ştim. Cu atåt mai puţin ne imaginăm riscurile la care sunt supuşi cei care îngrijesc bolnavi incurabili, pentru că pericolul fizic, nu există, practic. Există în schimb ceva mult mai periculos, tocmai pentru că nu se vede, şi care îi atacă din interiorul minţii sau al inimii… Cine ştie?
Exemplele pot continua. Sunt nenumărate profesii supuse unui grad, mai mare sau mai mic, de risc fizic sau psihic. Instituţiile statului desemnate să se ocupe de riscul profesional se rezumă la activităţi formale de evaluare şi gestionare. Mai puţin la cele de reducere a factorilor care pun în pericol sănătatea sau viaţa lucrătorilor. Dimensiunea exactă a fenomenelor sau a factorilor de natură profesională care ne afectează fizic sau mental nu o cunoaşte însă nimeni. „Nu mai sunt psihologi în întreprinderi, ne spune Mihaela Feracin, unul din cei doi psihologi rămaşi în cadrul Institutului Naţional de Cercetare – Dezvoltare pentru Protecţia Muncii „Alexandru Darabont“. Îşi fac treaba, ocazional, prin alte părţi. Pentru a face o cercetare asupra meseriilor sau profesiilor supuse riscurilor, trebuie să existe o bază de date şi psihologi cu care să colaborăm“.
Psihoterapeutul Augustin Cambosie spune că sunt nenumărate meserii sau profesii în care asistenţa psihologică sau psihoterapia ar trebui să fie obligatorie. Dar, chiar şi în cazul celor reglementate prin lege, grija faţă de om se limitează la excluderea din sistem a celor cu potenţial dezadaptativ. „Ce se întåmplă cu ofiţerul din penitenciar sau militarul care, la controlul psihologic, se dovedeşte că a devenit necorespunzător pentru a purta o armă? Societatea noastră este interesată doar să-i dea afară, după ce li s-a pus diagnosticul. Într-una normală, aceste persoane sunt introduse în proceduri speciale de ameliorare sau de vindecare, pentru că, de fapt, ele sunt viciate chiar din cauza activităţii pe care au desfăşurat-o.“ Cu regret, profesorul Cambosie constată că societatea noastră este interesată doar de supravieţuirea sistemului, de funcţionarea lui, nu şi a omului.
Doctori de suflete sau de afaceri?
Tot mai mulţi oameni recurg în ultima vreme la sprijinul specialiştilor în tratarea „sufletelor“ sau chiar a minţii lor. „Motivul pentru care vin la mine, ne spune Augustin Cambosie, nu este un grad mai înalt de conştientizare a pericolului profesiei pe care o desfăşoară, ci încrederea că ar putea fi ajutaţi de cineva de specialitate să le fie mai bine“. De aceeaşi părere este şi doctorul Cătălin Zaharia, fondatorul firmei Mind Master, care se ocupă de coaching şi Programare neuro-lingvistică (NLP): „Am un client la coaching care face parte din Top 300. Cånd a venit, mi-a spus că vrea să doarmă mai bine noaptea, să se echilibreze.“ De cånd a început criza financiară mondială, la uşa cabinetelor de psihoterapie a apărut o nouă categorie de pacienţi. Este vorba despre oamenii care s-au bucurat pånă acum de foarte mult succes profesional şi, implicit, financiar. „Apelează la sprijin de specialitate pentru că au uitat să fie oameni obişnuiţi. Pånă acum, ei reprezentau perfecţiunea eficienţei profesionale. În noile condiţii, aceşti profesionişti nu mai au mecanisme de apărare. Criza i-a afectat mai mult decåt pe oamenii de rånd“, explică Augustin Cambosie.
Virgil Rîcu, psiholog şi psihoterapeut la Chiron Consulting, apreciază că mulţi dintre clienţii săi provin din mediul bancar. „Nu putem însă vorbi despre profesii care ar beneficia în mod special de servicii psihologice, ci de indivizi cu vederi largi, deschişi către autocunoaştere şi dezvoltare personală.“ La cabinetul său vin în special middle manageri şi antreprenori. Fără excepţie, toţi au studii superioare. Motivele invocate sunt diverse: crize existenţiale, divorţuri, atacuri de panică, depresii, dificultăţi de comunicare în cuplu, epuizare, conflicte cu şefii direcţi, dificultăţi în a se realiza personal şi profesional, dificultăţi în a conduce o nouă echipă etc. „Interesant este că aproape toţi ajung să conştientizeze că problemele personale se reflectă în maniera lor de a conduce business-ul“, concluzionează Virgil Rîcu.
Din păcate, nu există un cadru instituţional coerent şi eficient pentru protecţia stării de sănătate fizică, dar mai ales psihică, a celor care muncesc în Romånia, în ciuda memoriilor depuse de conducerea Federaţiei Romåne de Psihoterapie pentru instituirea unor politici la nivel naţional. Organizaţiile care asigură suport de specialitate angajaţilor care lucrează în condiţii de risc se numără pe degetele de la o månă. Fundaţia Hospice Casa Speranţei este una dintre ele. Lipsa fondurilor financiare o face pe Mălina Dumitrescu, directoarea programelor de dezvoltare, să se întrebe cåt vor mai putea susţine consilierea personalu-lui de specialitate, a pacienţilor bolnavi incurabil şi a rudelor acestora. Lipsa banilor, dar şi a educaţiei, determină mulţi oameni să apeleze la consiliere de specialitate în ultimul ceas. Costurile sunt însă mult prea mari atunci. Ele însumează nu numai cheltuieli cu sănătatea, ci şi scăderea continuă a randamentului. Guvernanţii nu au timp să se ocupe de cauzele problemelor. Ei văd doar că nu creşte productivitatea muncii în Romånia.
Casa Speranţei are nevoie de ajutor
Mara Isac, coordonatoarea Centrului de Zi pentru copii, Hospice Casa Speranţei
În 2007 a absolvit Facultatea de Psihologie-Pedagogie, Universitatea Spiru Haret. A condus şi dezvoltat Centrul de Zi pentru copii din anul 2002, chiar de la înfiinţare, avånd o calificare şi o experienţă rare la vremea aceea: terapeut prin joc. A fost printre primii care au obţinut această calificare, pe care a fructificat-o iniţial în cadrul Spitalului Municipal de Pediatrie din Braşov.
Zilnic lucrez cu copii suferind de diferite boli incurabile (malformaţii congenitale, distrofii neuromusculare, cancer, leucemie sau insuficienţe cronice de organ). Terapia prin joc este esenţială şi poate cea mai potrivită metodă de a înţelege sentimentele şi trăirile copilului. Prin desene, folosirea culorilor şi a formelor, dau copilului posibilitatea de a se exprima liber, iar terapeutului şansa de a-l înţelege pe copil şi mediul lui de viaţă.
O altă parte a muncii mele este cea de lucru cu grupuri de părinţi ai căror copii suferă de boli incurabile. Pentru a face faţă stresului şi încărcăturii emoţionale de zi cu zi, fiecare dintre noi are propriile sale căi. Ne refugiem în familie, în muzică, între prieteni, dar nu întotdeauna ne ajută. Nimic din toate acestea nu poate să ne elibereze de tot ceea ce preluăm din suferinţa şi trăirile bolnavilor noştri.
Încărcătura emoţională este foarte mare, în condiţiile în care sunt săptămåni în care te desparţi iremediabil de trei-cinci bolnavi. Pentru că în activitatea noastră nu ne putem bucura de vindecarea bolnavului la externare, este vital să ne găsim motivaţii sau satisfacţii profesionale profunde. Pentru a ne putea păstra capacitatea de a-i înţelege şi sprijini pe ceilalţi, avem nevoie noi înşine de sprijin profesionist. Încă din primii ani de activitate la Hospice Casa Speranţei, am avut un psiholog, tocmai în ideea asigurării acestui sprijin. Din păcate, a fost nevoie să treacă ani buni pånă cånd am reuşit să înţelegem beneficiul de a vorbi cu un psiholog.
Lucrul cu oamenii la limita legii
Gabriel Vulpe, consilier de probaţiune, Serviciul de probaţiune de pe långă Tribunalul Buzău
În 1996 a absolvit Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie, Universitatea Bucureşti. Activităţile şi atribuţiile de serviciu implică supravegherea şi consilierea persoanelor condamnate menţinute în stare de libertate care, pentru o anumită perioadă, au de respectat obligaţii impuse de instanţă, asistenţă şi consiliere a victimelor anumitor infracţiuni, consilierea individuală şi de grup pentru reintegrarea socială a persoanelor care au comis fapte penale.
De la angajarea mea, am urmărit să mă perfecţionez încontinuu, urmånd programe şi seminarii organizate de instituţiile în care am lucrat. Am participat însă şi la diferite activităţii de formare pe cont propriu. După terminarea facultăţii, am urmat un program de specializare postuniversitară în psihodiagnostic şi psihoterapie experienţială, organizat de Asociaţia Psihologilor din Romånia şi Societatea de Psihoterapie Experienţială Romånă, precum şi unul de specializare postuniversitară, pentru asistarea familiei în cazurile de violenţă domestică, organizat de Universitatea de Vest din Timişoara. Pentru a putea face faţă problemelor profesionale specifice activităţii mele, am urmat un curs de formare în „Bazele consilierii şi terapiilor scurte, colaborative, orientate pe soluţie“, organizat de Asociaţia Romånă de Terapii Scurte şi Consultanţă Orientată pe Resurse şi Soluţii, şi alte două cursuri de formare în Programare neuro-lingvistică, Practitioner NLP şi Master NLP, organizate de Competent Consulting.
Programele acestea m-au ajutat să-mi îmbunătăţesc anumite abilităţi şi să-mi definesc proceduri de lucru pentru a putea gestiona diferite probleme ale persoanelor cu care lucrez. Pregătirea în Programarea neuro-lingvistică mi-a permis dezvoltarea unor abilităţii de bază pentru lucrul cu clienţii, pentru relaţionarea eficientă cu aceştia, pe de o parte, iar pe de altă parte, am putut să dezvolt anumite tehnici şi mijloace care să-mi permită modificarea comportamentală şi în plan mental.
Sfatul psihoterapeutului
Aplicaţiile legilor lui Murphy în viaţa de zi cu zi
Augustin Cambosie, psiholog şi psihoterapeut, vicepreşedinte al Federaţiei Romåne de Psihoterapie
În momentul în care avem o problemă, potrivit legilor lui Murphy, aceasta nu se rezolvă de la sine. Dimpotrivă, se agravează! De aceea, lansez un soi de invitaţie. Începeţi să vă informaţi singuri, pentru că nu va veni nimeni să vă bată în uşă să vă ofere ajutor. Cånd suntem în impas, consilierea psihologică sau psihoterapia ne poate ajuta să ne rezolvăm mai repede sau mai bine problemele cu care ne confruntăm.
Veţi întreba, desigur, cum vă daţi seama că sunteţi, într-adevăr, în acel impas care necesită ajutor de urgenţă? Sunt o serie de simptome care ne avertizează. Cel mai percutant semnal este faptul că apare frica de ziua de måine. De obicei, anxietatea apare înaintea depresiei. Este, în cele mai frecvente situaţii, ultimul mecanism de apărare a psihicului nostru dinaintea înfundării în depresie. Anxietatea este semnalul de alarmă care ar trebui să ne trezească înainte de ceasul al doisprezecelea Pånă să ajungem în situaţii-limită, ne putem da seama că lucrurile nu merg bine atunci cånd:
• nu mă mai simt bine „în pielea mea“, nu mă mai simt ca înainte;
• nu mai am chef de nimic;
• tot ce-mi făcea plăcere a devenit banal şi nu mă mai bucură;
• am mereu, şi mereu, aceleaşi gånduri care „mă sapă“ şi zăbovesc tot mai mult asupra lor;
• nu mai văd sau nu mă mai bucur de răsăritul şi apusul soarelui;
• nu mai dorm noaptea;
• lucrurile ies din făgaşul cu care m-am obişnuit şi, de unde pånă acum se desfăşurau de la sine, acum încep să-mi creeze probleme.
Consilierea psihologică şi psihoterapia sunt doar nişte metode corective faţă de un comportament, care ne ajută să vedem lu-crurile mai clar. Majoritatea credem că ne putem descurca şi singuri. Foarte mulţi ajung la specialist după ce-şi rup gåtul, adică după o decompensare sau depresie majoră, asociată cu anxietate foarte mare, atacuri de panică. Dacă ne ducem la doctor cånd simţim bătăile inimii altfel decåt de obicei, la fel de grijulii ar trebui să fim şi în momentul în care „nu ne mai simţim bine în pielea noastră“!
