Aceasta este deja a treia lovitură de stat care se produce în republică în ultimii 15 ani. Toate acestea au fost determinate de conflicte interne – nesoluționate – de ordin politic, social sau între elite. Niciuna dintre loviturile de stat nu a avut un caracter „anti-rusesc” – orice putere a negociat cu Moscova cu calm. Din acest motiv nici nu este extrem de neclar ce poate dicta graba manifestată în aprecierea alegerilor, tendința de a fi de partea părții perdante sau de partea celei care deja a pierdut, transmite Nezavisimaia Gazeta.

Kîrgîzstan nu este singurul punct-problemă. În Karabah lucrurile au ajuns până la un adevărat război. În ultimii ani, chiar decenii, Rusia a încercat să se situeze pe o poziție echidistantă atât față de Armenia, cât și față de Azerbaidjan. Se pare că acest lucru a fost corect. Însă de la o țară care pretinde un statut special în CSI, în mod evident ne puteam aștepta la mai mult. Au trecut aproape 30 de ani de la destrămarea URSS-ului, însă în acest timp Moscova nu a reușit să obțină niciun fel de progrese în problema Karabahului, nu a constrâns autoritățile de la Erevan și de la Baku să ajungă la o înțelegere. Conflictul a fost pur și simplu înghețat de stăruințele diplomatice de serviciu, sperându-se că azerii și armenii nu vor începe să tragă. Cu toate acestea, ei au început să tragă, iar Rusia nu poate opri vărsarea de sânge.

În Republica Belarus, Moscova s-a solidarizat cu președintele care a pierdut încrederea unei părți importante a societății și care se menține la putere datorită celui mai primitiv instrument – violența polițiștilor. Nici măcar nu au existat încercări de a intra în dialog cu adversarii lui Aleksandr Lukașenko, de a-l face pe acesta să înțeleagă, de a juca rolul de mediator, de pacificator. În loc de asta s-au auzit afirmații despre perfidul Occident și despre revoluțiile portocalii. Rusia a pariat pe menținerea șubredului echilibru geopolitic în prezent, însă riscă să piardă Belarusul viitorului.

Rusia nu e în măsură să oprească conflictul real

Loialitatea electoratului rusesc față de elita aflată la guvernare s-a menținut mulți ani nu doar pe distribuirea veniturilor brute, ci și pe trauma post-sovietică, pe reproducerea imaginii post-imperiale a lumii. În această imagine Moscova rămânea centrul spre care tindeau fostele republici ale URSS care nu aveau capacitatea să supraviețuiască fără Rusia. Orice procese centrifuge din Ucraina, Georgia sau Republica Moldova erau percepute ca niște intrigi ale Americii și ale Europei, care vor să împiedice tinerele state să se dezvolte în direcția pro-rusă, firească pentru ele. Puterea Rusiei în zona influenței sale geopolitice nu a fost pusă la îndoială.

Acum este greu de înțeles care este modalitatea de manifestare a acestei puteri și acestei influențe. Dacă puterea rusă se menține consecvent pe ciocnire, atunci nu este în măsură să oprească conflictul real. Dacă însă se află de partea cuiva, reiese că aceasta este o alegere fără perspectivă a figurii sau a elitei, ca să nu spunem mai mult, cu legitimitate problematică. Alegătorul rus a fost învățat ani de zile că agenda de politică externă este într-atât de importantă încât uneori pentru ea merită să uităm de problemele interne. Cu toate acestea terenul posibilelor succese ale Rusiei se reduce vertiginos.

Electoratul, alarmat de coronavirus, care și-a pierdut parțial încrederea în guvernare din cauza reformei pensiilor, nu-și găsește acum liniștea nici în politica externă. Imaginea post-sovietică a lumii, în care Moscova a însemnat atât de mult, se prăbușește dinaintea tuturor, iar pașii greșiți și starea de neputință în situațiile de conflict nu fac decât să sublinieze acest lucru.