Cert este că Uniunea se confruntă cu o criză de legitimitate, ca urmare a eșecului modelului post-Maastricht, care a presupus constituționalizarea neoliberalismului ca unică politică posibilă. Elitele europene sunt răspunzătoare pentru această criză „marca UE”. De aceea se angajează într-o operațiune cosmetică de prezentare de scuze Italiei de către președintele Comisiei, Ursula von der Leyen, pentru că nu a răspuns cererilor de ajutor la începutul pandemiei. Sau, din același motiv, Juncker își cere scuze Greciei, recunoscând acum că „nu am fost solidari cu Grecia, pe care am insultat-o și am rănit-o”.

Problema este că soluțiile aflate în discuţie în cadrul reuniunii Consiliului din această săptămână nu corectează nici una dintre aceste greșeli anterioare. Este adevărat că Pactul de Stabilitate este suspendat, dar doar momentan, nefiind revocat, chiar și atunci când consecințele sale tragice sunt acum evidente. Regula de a supune fonduri bugetare condiţiilor Semestrului European și altor forme de tutelă cu privire la măsurile economice și sociale continuă, la fel cum continuă condiționarea împrumuturilor de la Mecanismul de Stabilitate, chiar dacă se atenuează episodic în momentul în care bărbații în costume negre contrastează cu nevoile halatelor albe ale personalului din sănătate.

Dar birocrația ne vorbește din nou despre o „nouă Europă”, care ar putea mobiliza un fond enorm pentru reconstrucția post-pandemie. Este adevărat că propunerea aflată în discuție, dar care nu este consensuală, este mai mare decât planul inițial, dar chiar şi aşa este mai mică decât ceea ce Germania a stabilit pentru sine, un prim indiciu al pericolului unei reconstrucții asimetrice. Dacă va fi aşa, avem un fond insuficient și inegal, cu riscul unei reveniri la austeritatea distructivă. Acesta este miezul tensiunii din Europa.

Dilema constă în reciprocitatea riscului pentru a menține un anumit echilibru politic, care ar contraveni intereselor economice sau ar permite capitalurilor țărilor centrale să readapteze ansamblul economiei europene, accentuând inegalitatea dintre statele membre. Odată cu recesiunea din 2009 și cu criza datoriilor suverane din 2011 s-a produs un transfer uriaș de resurse din sud către centru și de la clasele populare către clasele dominante. A fost o perioadă marcată de penurie și de nedreptate. A fost o perioadă de oligarhizare sau de sechestrare a democrației. Nu putem accepta că aceleași greșeli să se repete.

Pentru a evita repetarea acestui model, facem apel la o dezbatere europeană privind soluțiile care să-i protejeze pe cei de jos. Pentru aceasta, propunem o taxă COVID, de anvergură europeană, un impozit extraordinar pe marile patrimonii, pe bogăţie și pe cei care obţin profit de pe urma pandemiei, impozitând dividendele și plus-valorile, averea imobiliară și în active financiare, platformele și agențiile financiare și acţiunile speculative. Această taxă trebuie să finanțeze un fond european solidar, care să fie folosit de diferitele state într-un mod suveran și liber. Acest fond trebuie să facă față cheltuielilor create de pandemie, să contribuie la nevoile sociale mai urgente, inclusiv ale serviciilor de sănătate, inițiind o schimbare sustenabilă din punct de vedere ecologic a sistemului de producţie, garantând locuri de muncă și calitatea vieții. Ar fi modalitatea de a finanța efortul bugetar, fără a reveni la soluțiile de austeritate care au reprezentat însemnul Comisiei Europene în ultimul deceniu.

Știm că există alte măsuri urgente. Dar acesta este un răspuns imediat și indispensabil, care ar putea fi aplicat de mai multe țări aliate, chiar dacă nu se poate ajunge la un acord la reuniunea Consiliului. Mizăm ferm pe propuneri pozitive, ofensive, care să reprezinte o soluție consistentă și de stânga. Astfel, luptăm pentru soluții și nu permitem invocarea de țapi ispășitori. Pentru a răspunde pandemiei și impactului său social și economic, totul depinde de forţa și de voința democratică.