Câteva mii de angajaţi, preponderent din oraşe monoindustriale, au rămas fără locuri de muncă, producţia locală este insuficientă faţă de necesităţi, aşa că importăm masiv îngrăşăminte, producătorii locali de gaz au rămas fără cel mai important client, iar fermierii au fost nevoiţi să se adapteze noilor condiţii de piaţă. Ioan Niculae a efectuat un an de închisoare în dosarul „Mită la PSD“, iar acum aşteaptă sentinţa într-un alt dosar (încadrat iniţial la subminarea economiei naţionale), cu un prejudiciu de 130 de milioane de euro, iar InterAgro-ul său are datorii de sute de milioane de euro către stat şi terţi. La acest moment, industria locală a îngrăşămintelor mai înseamnă doar Azomureş, deţinut de elveţienii de la Ameropa, şi Combinatul de Îngrăşăminte Chimice Năvodari, mai degrabă o făbricuţă, cu 80 de angajaţi şi o producţie anuală foarte mică. Fabrica este deţinută de mai mulţi oameni de afaceri italieni.

Fabrici îngropate în datorii

În urmă cu trei ani, din cei 30 de producători de îngrășăminte înregistrați în România, doar 19 au avut activitate. În 2015, numărul acestora a crescut la 35, însă doar primii cinci jucători au raportat afaceri mai mari de un milion de euro, conform datelor centralizate de Risco.

Principalul producător este Azomureș, care a raportat în 2015 un profit net de 123 milioane de lei, la o cifră de afaceri de 1,72 miliarde de lei, în ușoară creștere față de anul precedent. Ceilalți producători au raportat rezultate nete de doar câteva sute de mii de lei, multe dintre ele intrând pe pierderi semnificative. Un exemplu în acest sens este combinatul Donau Chem deținut de omul de afaceri Ioan Niculae, de la Turnu Măgurele, care a raportat pierderi de 40,65 milioane de lei în 2015, de aproape zece ori mai mari decât în anul anterior. De altfel, toate combinatele de îngrăşăminte chimice deținute de unul dintre cei mai bogați români au raportat pierderi uriașe, iar de anul trecut o parte dintre ele au pus lacăt pe ușă. Amurco Bacău, Nitroporos Făgăraş, Ga Pro Co Săvineşti, Chemgas Holding Slobozia, Donau Chem şi Viromet Victoria, toate din imperiul agro-industrial InterAgro, sunt acum în insolvenţă. În cele ce urmează, vom prezenta succint creşterea şi descreşterea imperiului chimic al lui Ioan Niculae şi efectele destrămării lui.

Mărirea şi decăderea lui Niculae

Începând cu 1995, Ioan Niculae, fost ofiţer de securitate, responsabil de comerţul exterior, în regimul comunist, a cumpărat, rând pe rând, şapte din cele 11 fabrici de îngrăşăminte ale României. În şase dintre ele, a menţinut şi producţia. Un timp, lucrurile au mers bine, atât pentru omul de afaceri, cât şi pentru fermierii români, care aveau acces la o resursă facilă şi relativ ieftină. La jumătatea anilor 2.000 însă, confruntat cu un preţ în continuă creştere al gazului (materia primă esenţială pentru producerea îngrăşămintelor – 70% din costuri reprezintă preţul de achiziţie al gazului), Niculae spune „stop joc“ şi cere imperativ autorităţilor guvernamentale să îl sprijine cu un preţ mai mic al gazului decât cel de piaţă. Pentru a da greutate cererilor sale, ameninţă cu închiderea combinatelor şi chiar trimite sute de muncitori la protest în faţa Ministerului Economiei. Aparent, găseşte înţelegere la autorităţi şi, în mandatul ministrului liberal al Economiei Varujan Vosganian, se emite o Ordonanţă de Urgenţă prin care consumatorii întreruptibili din industria chimică puteau primi gaze de producţie locală la un discount substanţial faţă de preţul de piaţă. Prevederile ordonanţei se extind şi în mandatul lui Adriean Videanu, până în 2010. InterAgro realizează venituri anuale de circa 1 miliard de euro, deţine peste jumătate din piaţa locală a îngrăşămintelor, iar Niculae devine cel mai bogat român, cu o avere estimată la peste 1,5 miliarde de euro. În 2012, procurorii DIICOT încep urmărirea penală împotriva lui Niculae, Vosganian şi 40 de directori de la Romgaz şi Ministerul Economiei pentru un prejudiciu total estimat al producătorului de gaze controlat de stat de 130 de milioane de euro. Dosarul nu a fost finalizat nici până acum.

De la momentul 2012, încep problemele mari pentru InterAgro. Fără gazul ieftin al Romgaz, fabricile lui Niculae nu au mai fost competitive şi au început să funcţioneze sporadic, mai ales pe conjuncturi favorabile de preţ. Omul de afaceri continuă să fie foarte vocal, cerând iarăşi sprijin de la stat pentru achiziţionarea materiei prime. Acesta nu mai vine, iar Niculae este nevoit să cumpere gaze la preţ de piaţă, atât intern cât şi de import, pentru perioadele în care fabricile îi funcţionau. Mai mult, unii producători, precum Petrom, nu-i mai livrează gaze decât cu plata înainte. La începutul anului trecut, InterAgro SA şi InterAgro SRL, nucleele imperiului agroindustrial al magnatului, au intrat în insolvenţă. Fabricile de îngrăşăminte au fost închise. Administratorul judiciar, consorţiul Casa de Insolvenţă Transilvania şi ZRP Insolvency, au acceptat datorii de 270 de milioane de euro de la peste 150 de creditori. Activele totale ale celor două companii ce administrau imperiul InterAgro au fost evaluate la 2,6 miliarde de lei. Printre motivele insolvenţei găsite de administratorul judiciar se numără: „strategia greşită de diversificare și creștere a activităților, blocarea lichidităţilor în creanţe intercompany şi, foarte important, pierderea credibilităţii în piaţă din cauza problemelor penale ale patronului“.

Ce se întâmplă în agricultură

Din punct de vedere al fermierilor români, închiderea fabricilor de îngrăşăminte nu reprezintă o mare problemă. Ba chiar dimpotrivă. Ştefan Poienaru, fost preşedinte al Asociaţiei Fermierilor din România, el însuşi un mare latifundiar, preciza recent că nu există nici cea mai mică problemă în asigurarea cu îngrăşăminte. „Sunt traderi, companii străine sau româneşti, care aduc îngrăşăminte. Din Turcia, Ucraina, Ungaria, Rusia. Nu sunt mai scumpe decât cele din România, ba chiar sunt mai flexibili la termenele de plată şi se poate negocia la preţ în funcţie de cantitate. Şi, cel mai important, ţi le aduc cu camionul la poarta fermei. Am terminat cu cozile interminabile la porţile fabricilor româneşti de îngrăşăminte“, arată fermierul.

Aproximativ acelaşi lucru l-a spus şi Daniel Constantin, cel care a deţinut portofoliul de ministru la Agricultură în perioada 2012 – 2015, în prezent vicepremier și ministrul Mediului. El preciza, în urmă cu câțiva ani, că odiseea închiderii şi deschiderii fabricilor lui Niculae a creat adaptabilitate printre agricultorii locali. „Agricultorii ştiu ce au de făcut în aceste situaţii. Aduc din import sau cumpără ce mai au fabricile pe stoc. Companiile de trading sunt foarte flexibile şi au condiţii atractive pentru clienţi. Nu a existat un deficit de îngrăşăminte pe piaţă din cauza dispariţiei fabricilor InterAgro“, a spus Constantin.

Importuri masive

Astfel, dacă în primul semestru al anului 2014, România exporta 687.000 de tone de îngrăşăminte, în valoare de 168,5 milioane de euro, şi importa 486.000 de tone, în valoare de 151,6 milioane de euro, în 2015 situaţia s-a schimbat radical. În prima parte a anului 2015, importurile au crescut la 534.500 de tone, în valoare de 173,65 milioane de euro, în timp ce exporturile s-au prăbuşit cu aproape 70%, la doar 277.259 tone, în valoare de 80 de milioane de euro. Situaţia a fost şi mai rea în 2016, exporturile fiind de câteva ori mai mici decât importurile. În prezent, cel mai mare producător local de îngrăşăminte, de fapt singurul cu o producţie semnificativă, este Azomureş, deţinut de compania elveţiană de comerţ Ameropa. În fabrică s-au investit, de la preluarea din 2012 şi până la 31 decembrie 2015, 230 de milioane de euro pentru a atinge standardele obligatorii de mediu. Acum, combinatul din Târgu-Mureş merge la „foc continuu“, produce circa 1,3 milioane de tone de îngrăşăminte pe an, din care 70% sunt destinate pieţei româneşti, adică Azomureş livrează pe piaţa locală circa 1 milion de tone anual de îngrăşăminte. Fermierii români au un necesar de aproape 3 milioane de tone de îngrăşăminte, din care aproape 2 milioane de tone reprezintă importuri.