Cu toate că în 2008 el gândise un astfel de business pentru Maroc, destinul l-a făcut să-l pună în practică în România. Asta pentru că, între timp a cunoscut-o pe Raluca Gheorlan, românca ce i-a devenit soţie. Împreună, inspiraţi de modul de integrare a persoanelor defavorizate din Franţa, ei au înfiinţat Ateliere Fără Frontiere (AFF) în Bucureşti, cu o investiţie de aproximativ 450 mii de euro, bani din fonduri europene. Anul trecut, AFF a facturat aproximativ 180 mii de euro.

Până acum, francezul spune că a investit în total circa două milioane de euro în hala industrială de 1.000 mp, care cuprinde atelierul DEE (Deşeuri de Echipamente Electrice şi Electronice) şi Atelierul Remesh şi în oamenii pe care i-a angajat, iar sursele de finanţare au venit 40% sponsorizări private, 30% fonduri europene, elveţiene şi norvegiene, în timp ce 30% din activitatea economică.

În cadrul Remesh, angajaţii AFF se ocupă de colectarea bannerelor stradale şi de recondiţionarea lor şi transformarea materialelor obţinute în genţi sau penare. În prezent, la AFF sunt 35 de angajaţi, dintre care 22 sunt persoane în dificultate.

Cu toate că au avut un început greşit sau un accident în viaţă care i-a împiedicat să-şi găsească sau să-şi menţină un loc de muncă, salariaţii de la AFF sunt persoane motivate să-şi reconstruiască viaţa prin muncă, în ciuda obstacolelor discriminării şi dificultăţilor cu care se confruntă. Din 18 mai 2009 şi până acum, AFF a angajat peste 150 de persoane. Dintre aceştia, 35% au avut o ieşire pozitivă, către un loc de muncă stabil. Salariaţii lucrează timp de 8 ore pe zi, iar o treime din acest timp se alocă pregătirii lor profesionale. Programul se întinde pe doi ani şi ulterior angajaţii sunt reintegraţi în piaţa muncii şi monitorizaţi circa şase luni.

„În România, o viziune limitată pe termen scurt şi vânătoarea indicatorilor mirobolanţi, încă sunt în regulă. Acest oportunism este responsabilul blocajelor care afectează promulgarea unei legi echitabile privind economia socială, aşteptată din 2013 pe care clientelismul politic şi lipsa de competenţe în domeniu din partea guvernului riscă să o golească de orice sens. Este necesar un sprijin din partea autorităţilor, întrucât întreprinderile sociale preiau o parte din atribuţiile statului, iar minimum este ca statul să-i ajute să funcţioneze“, subliniază Patrick Ouriaghli.

În businessul pe care îl conduce, crede Ouriaghli, cele mai mari dificultăţi constau în faptul că este greu să convingi oamenii că „se poate“. Conform spuselor sale, să motivezi angajaţii pe parcursul inserţiei să se integreze pe piaţa muncii, când aceasta oferă în continuare locuri de muncă precar, cu salarii foarte mici, este foarte dificil. „Este greu să te descurci în Bucureşti cu 200 sau 250 de euro pe lună net, dacă nu eşti proprietarul locuinţei tale, mai ales dacă ai copii sau probleme de sănătate“, mai spune el.