În Italia erau până aseara aproape 136.000 de oameni infectați cu noul coronavirus și peste 17.000 de morți. Ceea ce înseamnă ca 12,5% dintre cei infectați au trecut în neființă. În Germania sunt aproape 100.000 de infectați și mai puțin de 2000 de morți. Adică sunt sub 2% decedați dintre cei infectați. Cum este posibil?

Explicația oficială este aceea că sistemul medical german este cel mai bun din Europa, că au 28.000 de paturi ATI – număru crescut până la 40.000 în această criză- dar această afirmație nu poate acoperi aceste diferențe imense între cele două țări. Adică nu e ca și cum vreo 14.500 dintre morții Italiei (pentru a păstra procentul Germania, peninsularii ar fi trebuit să aiba acum sub 3000 de morți) ar fi trecut la cele veșnice pentru că nu au avut acces la paturi ATI sau sistem medical.

Au fost știri din care am aflat că bătrânii au fost sacrificați în detrimentul tinerilor în vârful crizei, dar ele au fost mai degrabă cazuri izolate. Dacă era ceva generalizat, am fi văzut imagini din Italia ca cele din Ecuador, unde sistemul medical chiar s-a prăbușit și oamenii mor pe stradă. Ca și în cazul numărului imens de cazuri de medici raportați morți. O listă prezentată de presa elvețiană arată că mulți dintre ei nu aveau legatură cu medicii implicați în criză (erau, spre exemplu, psihiatri pensionari care nu au activat în această periodă). În concluzie, nu au murit 15.000 de oameni în Italia pentru că nu au fost tratați corespunzători.

Nu e vorba nici măcar de îmbătrânire

O altă explicație ar putea fi structura pe vârste a populației. Știm deja că 99% dintre morți sunt bătrâni peste 65 de ani care aveau alte afecțiuni grave. Poate explica asta diferența dintre cele două țări? Posibil, dar puțin probabil. Nu ne lasă cifrele. La finalul anului trecut Italia avea 20% din populația în grupa de vârstă peste 65 de ani, în timp de Germania avea 22% în această situație. Deci și această explicație pică. Și atunci de unde diferența?

O posibilă explicație o dă sociologul Mirel Palada pe pagina sa de socializare. Din punctul său de vedere este vorbă de interese strategice în modul de raportare a numărului de morți. Iată analiza integrală a reputatului sociolog:

Explicația lui Mirel Palada

”E clar că maniera în care se raportează zilele astea contaminații și mai ales morții de coronavirus face parte dintr-un joc discursiv cu certe scopuri politice și geostrategice. Fiecare țară numără în funcție de interes.

Sînt țări care subraportează, căci au tot interesul să scadă importanța scandalului planetar. Germania și China sînt exemplele clasice din această tabără.

Sînt alte țări care au tot interesul să clameze cît mai mulți morți, pentru a-și promova agenda proprie de interes. SUA și Italia sînt cei mai vizibili protagoniști din acest colț al ringului.

E un joc de putere, legitimat printr-un narativ. Ideologia ca unealtă a geopoliticii.

SUA folosește această pandemie pentru a-și promova interesele suveranist-izolaționiste. Să nu uităm că nu e prima dată în istoria modernă cînd SUA pariază pe cartea izolaționismului.

Germania, din contră, numără astfel încît să dea întîietate narativului globalizării și deschiderii, instrumente ideologice care i-au folosit în ultimele decenii pentru a-și apăra hegemonia asupra Europei, controlul asupra resurselor continentale, în primul rînd materiale, dar și simbolice.

Italia face tot posibilul să raporteze cît mai mulți morți, să aibă cu ce să-i scoată ochii Germaniei, să-și justifice discursul eurosceptic și să aibă un motiv pentru a cere un respiro financiar. Asta, evident, în contextul în care de ceva timp Germania o hingherește cu reguli stricte de deficit și de disciplină bugetară.

China subraportează la greu, cum au de regulă năravul statele autoritariene – Cernobîl, Cernobîl everywhere – și promovează cu perseverență un narativ de înțelepciune, profesionalism și ajutor dezinteresat, pentru a-și extinde influența globală.

Rusia folosește și ea prilejul să-și proiecteze interesele prin intermediul acestei crize. Mai băgăm o șopîrlă, mai dăm la temelia imperiului bruxelez. Orice pentru front, orice pentru victorie.

UK a încercat și să călărească acest coronavirus pe baza răstocitului narativ Rule Britannia. Nu prea i-a ieșit, pînă acum. Realitatea i-a cam prins din urmă, i-a tăvălit un pic, pînă a ajuns să-l zvîrle pe săracul Boris de la cumpărături regizate direct la ventilator. Să ne rugăm pentru sănătatea lui.

România se sincronizează cu Germania

Nici România nu scapă acestei ispite. Felul în care raportăm numere și ne raportăm la situație este subsumat nevoii de sincronizare cu hegemonul nostru continental, Germania.

Ca de obicei în ultimul timp, pe subiecte de politică externă nu ieșim din cuvîntul lui Mutter. Evident, faptul că avem un președinte de etnice neamț ajută considerabil acestei discipline coloniale.

Ce avem de învățat din acest balamuc?

În primul rînd, importanța cifrelor. Vrem, nu vrem, în această epocă a modernității raționale și obsedate de eficiență, sîntem din ce în ce mai tributari acțiunii pe bază de cifre. Data driven policy making, cum spune vulgata de limbaj de lemn de parlance bruxelez.

Știu, nu credeți în cifre, sînteți pătrunși de tot soiul de teorii ale conspirației. Dar sînteți tare amuzanți, dragilor, cum mai alergați sărăcuții de voi cu limba scoasă după cifre în fiecare zi, în fiecare minut. F5. F5. F5!!

Mi-e bine cunoscută această sfîntă ipocrizie, dintr-o îndelungată deja experiență profesională și comunicațională. Nu credeți deloc în sondaje, dar ați face pe dracu-n patru să aflați rezultatele sondajului cu cinci minute înaintea altora.

În al doilea rînd, trebuie să băgăm încă o dată la cap că nu există cifre chioare, golite de ideologie, plutind dezinteresat undeva pe un norișor platonic. Ci doar narative. Narative concurente, întotdeauna structurate pe o bază ideologică, chiar dacă ea nu este neapărat mereu ușor de identificat.

Mâna care nu spune o poveste … 

Fiecare actor social semnificativ, că e persoană, politician, instituție, companie multinațională sau țară, se folosește de un narativ cît mai frumos împachetat retoric și stilistic pentru a-și promova propriul interes.

Mîna care nu spune o poveste nu primește pomană, cum ar spune vestitul geostrateg de cîrciumă Pavel Pepe Puiuț.

Știu că adevărul e greu de întrezărit în acest continuu duel al narativelor concurente. Fiecare urlă cît mai tare, pentru a-i acoperi pe ceilalți și pentru a cîștiga mințile și mai ales inimile guvizilor.

The hearts and minds, sper că vă aduceți aminte de această frază celebră a unui imperiu care cu o mînă bombarda la vietcongi, iar cu alta se preocupa să-i convingă pe micuții comuniști că e bine și necesar să primească bombe în cap, să le moară copiii de napalm.

Știu, știu: e complicat. Știu, știu: vă ia de cap și nu mai știți care cine ce cum. Sărăcuții de voi. În neasemuita voastră strădanie de a ști tot, ca niște mici dumnezei, cacofonia retorică vă aiurește, vă bagă în boală, vă seacă la lingurică.

Nu disperați. Adevărul e undeva acolo. Clar e pe undeva pe acolo, ascuns între cuvinte, în spatele poveștii.

Problema e că, de regulă, adevărul e dureros. Adevărul nu convine. Adevărul deranjează.

Doamne, cîți pufoși n-am văzut la viața mea cărora nu le convenea adevărul și se refugiau în prima iluzie convenabilă. Minte-mă frumos, li se milogea sufletul pe mutește, în timp ce cu voce tare clamau că vor să afle adevărul.

În plus, oricum, cui îi mai trebuie adevăr, cînd poveștile sînt urlate cu atîta savoare?

Cum ar zice un alt mare produs cultural al vremurilor noastre: when the legend becomes fact, print the legend. Mare film. Mare adevăr…”