Cinefilii au un nou motiv de mers la cinematograf. Nu e vorba de nicio premieră, ci de… curiozitate. Cum arată un film proiectat digital şi în 3D vom afla în curând.

Până la urmă, iată că se întâmplă şi asta: în această săptămână va avea loc deschiderea primei săli de cinema cu proiecţie digitală din ţara noastră, în incinta cinematografului Movieplex din complexul comercial Plaza România; conform reprezentanţilor Movieplex Cinema, va urma, tot în această lună, inaugurarea primei săli în care vor fi proiectate filme în sistem 3D. Dacă vă întrebaţi de ce a durat atât, probabil că răspunsul ţine mai puţin de capacitatea pieţei româneşti de a furniza cerere pentru o astfel de ofertă; preţul biletelor va fi cu circa doi lei mai mare în cazul proiecţiilor digitale faţă de cele analogice şi cu aproximativ 3,5 lei mai mult la filmele 3D.

Nici costurile nu par să fi fost o problemă; compania care operează sălile Movieplex a investit în dotarea cu noi echipamente a celor şase săli care vor oferi filme în format digital şi 3D ceva mai mult de o jumătate de milion de euro, ceea ce nu este foarte mult; pe de altă parte, costurile de întreţinere sunt semnificativ mai mari, deoarece proiectoarele digitale sunt mai fragile şi, în plus, se uzează moral foarte rapid.

Însă experienţa vizionării e cu totul altceva. Dacă vreţi, imaginaţi-vă un ecran LCD sau cu plasmă la dimensiunile unuia de cinema. E o afacere avantajoasă şi pentru distribuitori, care nu mai sunt obligaţi să îşi facă griji pentru calitatea copiilor, şi pentru producători (copiile analogice, pe peliculă, sunt unul dintre elementele cele mai importante în structura costurilor de producţie a unui film). Explicaţia pentru întârzierea cu care apar şi în România astfel de săli este mai degrabă numărul redus al intrărilor la cinema, pe de o parte, comparativ cu ţările vecine şi, pe de altă parte, reticenţa operatorilor de a face astfel de experimente de business.

Adevărul este că şi în lume proiecţia digitală a filmelor este încă la început; reconversia sălilor va mai dura alţi câţiva ani, chiar şi pe pieţele dezvoltate; însă avansul tehnologic e rapid. Există trei standarde de proiecţie în uz, similare, oarecum, cu cele întâlnite la ecranele LCD şi cu plasmă de ultimă generaţie: 2K (2.048 pe 1.080 de pixeli) la 24 de cadre pe secundă, 4K (4.096 pe 2.160 de pixeli) tot la 24 de cadre pe secundă şi 2K la 48 de cadre pe secundă.

În ceea ce priveşte filmele 3D – marea noutate de pe piaţa noastră -, lucrurile stau puţin diferit. Există destul de puţine filme care sunt turnate în acest sistem, din cauza constrângerilor de ordin tehnic; simplu spus, imaginea e înregistrată simultan de către două camere, din unghiuri uşor diferite. Cele două imagini sunt proiectate simultan pe ecran, după ce trec prin nişte filtre optice de polarizare. Cheia creării iluziei unei imagini tridimensionale (pentru că e vorba de o iluzie, nu vă faceţi… iluzii!) e să imiţi modul de funcţionare a ochilor: două imagini, una pentru cel drept, una pentru cel stâng, asamblate de creier într-una compozită, stereoscopică sau „3D“.

În esenţă, e vorba de un truc simplu: acei ochelari caraghioşi, cu o lentilă verde şi una roşie, polarizează diferit lumina şi nu fac decât să separe cele două imagini proiectate simultan pe ecran astfel încât să „păcălească“ creierul. Acesta nu face diferenţa între tridimensionalitatea „reală“ şi cea „trucată“ -, şi voilá, te simţi chiar în mijlocul filmului. Inteligent, nu?

Ce va urma de acum înainte? Ei bine, cel puţin un operator de săli de cinema – Cinema City – şi-a anunţat intenţia de a deschide un cinematograf Imax, în incinta viitorului centru comercial din Cotroceni. Încetul cu încetul, poate ne va reveni apetitul pentru film; de oferte nu ducem lipsă. 

Proiecte cu proiectie digitala

6 este numărul de săli cu proiecţie digitală şi 3D care urmează să fie inaugurate în România de către Movieplex Cinema. Compania operează săli cu o capacitate totală de 2.537 de locuri.

AVENTURĂ

104-13597-41_harrisonford_20.jpgSeria de filme cu Indiana Jones are legiuni întregi de fani – cu siguranţă nu la dimensiunile globale ale unui fenomen cultural precum Star Wars sau, mai recent, Harry Potter, dar destui cât să umple sălile de cinema. Ei bine, arheologul cu pălărie de cowboy s-a întors! Nu se ştie mare lucru despre intriga filmului (staţi cu ochii pe ecourile avanpremierei de la Cannes, din aceste zile), dar după cei 18 ani scurşi de la „Indiana Jones and the Last Crusade“, putem spera că aşteptarea va fi răsplătită cum se cuvine.
Indiana Jones şi Regatul Craniului de Cristal. Regia: Steven Spielberg. Cu: Harrison Ford, Cate Blanchett. Premiera: 23 mai

COMEDIE

104-13598-41_woodyallen_20.jpgFilmele lui Woody Allen sunt ca anumite feluri de mâncare: îţi plac sau nu, cale de mijloc nu prea există. „Bomba zilei“, cel mai recent dintre ele, nu face excepţie. Amprenta lui Allen, care regizează, se vede peste tot, atât de clar că ai impresia că se autoparodiază. În schimb, povestea face toţi banii, căci „bomba“ din titlu e chiar una de presă, şi vine de la un jurnalist decedat! Ce iese din asta sub bagheta unui ipohondru notoriu ca Allen merită văzut, ca şi interpretarea lui Scarlett Johansson, noua muză a regizorului.
Bomba zilei. Regia: Woody Allen. Cu: Scarlett Johansson, Hugh Jackman, Woody Allen. Premiera: 16 mai

Acţiune

104-13599-41_christinaricci_20.jpgDacă v-a plăcut trilogia „The Matrix“, a fraţilor Wachowski, iată un avertisment: „Speed Racer“, cel mai recent film al lor, este, într-un mod cât se poate de literal, o variantă cinematografică a unui serial asiatic de animaţie. Există şi la noi o mulţime de pasionaţi ai genului (numit „anime“, ca să respectăm proprietatea termenilor). Singura întrebare ar fi de ce să vezi un film care a costat 100 de milioane de dolari şi nu oferă decât o biată pastişă de ordin stilistic, lipsită de poezia unor animaţii autentice, precum „Howl’s Moving Castle“.
Speed Racer. Regia: Andy Wachowski, Larry Wachowski.
Cu: Christina Ricci, Emile Hirsch. Premiera: 16 mai

ROMAN

104-13600-41_coborininfern_c_20.jpgDORIS LESSING, „O COBORÂRE ÎN INFERN“
În ciuda faptului că, în lumea anglofonă, este un nume realmente celebru, prozatoarea sud-africană Doris Lessing a rămas relativ necunoscută în România; asta până când, anul trecut, Academia Suedeză i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură – o distincţie cu atât mai preţioasă cu cât autoarea este una dintre cele foarte puţine (11) femei care au câştigat râvnita distincţie. De asemenea, a fost şi cel mai în vârstă laureat al Nobelului pentru Literatură, căci la data
respectivă împlinise deja 88 de ani.

„O coborâre în infern“, cel mai recent roman al ei tradus în româneşte, este şi una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale lui Lessing – o tentativă de a explora nebunia „din interior“, cum s-ar spune. Povestea lui Charles Watkins, profesor de studii clasice, şi a cufundării lui în demenţă fascinează prin forţa halucinaţiilor unei minţi sau nebune sau – în funcţie de perspectivă – iluminate.
Editura Polirom, 2007, 376 pagini, 39,95 lei

ROMAN

104-13602-41_cehacuiala_c_20.jpgJONATHAN COE, „CE HĂCUIALĂ!“
Jonathan Coe e unul dintre preferaţii amatorilor de literatură britanică postbelică. Genul de material pe care îl exploatează în cărţile sale – de la satiră cu substrat politic (precum în „Ce hăcuială!“) până la jocuri literare pe teme muzicale (ca în „Piticii morţii“) – face delicii, mai ales dacă vă place umorul britanic, rafinat şi cu nuanţe sumbre.

„Ce hăcuială!“ este unul dintre romanele mai vechi ale lui Coe (a apărut în original în 1994). Titlul îl reia pe cel al unui film din anii ’60 care parodia peliculele horror ale vremii, însă ţinta ironiilor autorului nu e aici vreun gen cinematografic, ci perioada guvernării lui Margaret Thatcher. Şi trebuie spus că Jonathan Coe nu face economie de muniţie: cronica familiei Winshaw – o galerie de personaje atât de sinistre, încât sfârşesc prin a deveni simpatice – conţine un aiuritor inventar de delicte, de la trafic de arme până la diverse escrocherii; totul, desigur, în numele profitului.
Editura Polirom, 2008, 664 pagini, 39,95 lei

ISTORIE

104-13603-41_cronologiabuc_c_20.jpgGHEORGHE PARUSI, „CRONOLOGIA BUCUREŞTILOR“
De ceva ani de zile, periodic, apar în librăriile româneşti cărţi despre Bucureşti; nu ducem lipsă de oferte, de la monografiile dedicate istoriei mahalalelor oraşului, ale lui Adrian Majuru, până la evocări ale unor autori străini, cum sunt reeditarea unei celebre cărţi a lui Ulysse de Marsillac sau amintirile distinsei profesoare de istorie din Franţa, Catherine Durandin. În schimb, o apariţie cum este „Cronologia Bucureştilor“, a lui Gheorghe Parusi, e ceva destul de rar: un volum enorm (896 de pagini!), care trasează 530 de ani de istorie a Capitalei, între 1459, anul primei atestări documentare, şi 31 decembrie 1989. Foarte probabil, nu îl veţi parcurge niciodată în întregime, însă chiar şi la o răsfoire neatentă, e imposibil să nu descoperiţi câte ceva interesant – de pildă, că Grozăveşti a fost un sat, atestat documentar încă din 1492! Dacă tot vin alegerile, măcar să ne amintim cum era în vremuri mai bune…
Editura Compania, 2007, 896 pagini, 90 lei

Capital – Editia nr. 20, data 21 mai 2008